Dinu Pillat: Mozaic istorico-literar. Secolul XX (fragment)

Reconstituiri biografice
C . Voiculescu la epoca genezei Povestirilor (1)

Pe V. Voiculescu l-am cunoscut, ca fiind cel mai bun prieten al lui Ion Pillat, încă din anii copilăriei mele. Ne venea în casă, pot să spun că tata luase obiceiul să îl cheme aproape zilnic la telefon. Deşi fundamental deosebit de fiinţa pădureaţă a lui V. Voiculescu, simţea nevoie de prezenţa sa ca de aceea a nici unui alt confrate. Făcea mare caz de el ca poet şi îmi amintesc bunăoară cât de mult s-a străduit a-l convinge să îşi publice în „ediţie definitivă“, la „Fundaţia pentru literatură şi artă“, întreaga operă în versuri de până în 1944, ţinând cu orice preţ să apară împreună, în acelaşi timp, în aceeaşi colecţie de prestigiu.

Pe de altă parte, trebuie să menţionez încrederea oarbă pe care o manifesta tata în intuiţiile sale de diagnostician, ca şi în tratamentele, de o simplitate adesea ciudată, prescrise de el, ca depozitar al unei bogate experienţe dobândite în practicarea medicinii la ţară, în epoca anilor de tinereţe. Abia în adolescenţă, destul de târziu, am ajuns să ştiu că V. Voiculescu avea soţie şi era tatăl a trei fete şi doi băieţi. Înfăţişarea eminamente ascetică, ducându-te cu gândul la un călugăr peregrin, a contribuit să interzică mult timp imaginaţiei mele o reprezentare a sa în ipostaza de cap de familie, mai ales că la aceasta se adăuga şi faptul că îl vedeam venind totdeauna singur la noi, chiar şi atunci când se întâmpla să fie invitat la masă.

Am izbutit să cunosc cu adevărat pe V. Voiculescu numai după moartea tatei din 1945, de-a lungul greu încercaţilor săi ani de bătrâneţe, când m-am apropiat mai mult de el şi am început să am revelaţia omului descins parcă din adânc şi de departe, în care ţăranul de rasă străveche nu s-a citadinizat niciodată pe deplin, a omului cu o structură de mistic, dublat însă, paradoxal, de un cazuist cu spirit critic raţionalist, a omului trăind cu abnegaţie la modul unui sfânt fără ca aceasta să îl împiedice de a înţelege cu o mare lărgime de vederi toate deşertăciunile vieţii.

Dincolo de cultura literară a scriitorului, surprinzător de întinsă, ca şi de aceea în materie de istoria artelor sau de etnografie şi folclor, bunăoară, m-a interesat între altele să descopăr la V. Voiculescu, odată intrat în intimitatea sa, sursele de lectură care i-au alimentat în timp, într-un fel sau altul, apetiţia pentru problematica religioasă şi filozofică. Nu eram încă informat pe atunci de existenţa unor mărturisiri publicate de el cu mulţi ani în urmă, mărturisiri cuprinzând răspunsul anticipat la ceea ce tocmai doream să aflu. „Din toate lecturile, cea care m-a impresionat mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă jumătate pământeană, jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături de prigoane pentru vrăjmaş, protecţie pentru aleşi le râvneam. Până astăzi, am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase… Am ştiut Vechiul Testament de la un capăt la celălalt, ca pe un epos, încât idilica Evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră… Instinctul m-a dus la filozofie şi metafizică. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău, pentru că el m-a condus la Upanişade şi la Buddha. Din anul întâi de student, psihofizica şi psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Höfding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William James cu experienţa lui religioasă… Am alergat ceva mai târziu la tot ceea ce atunci putea să ispitească o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte cu pozitivism şi evoluţionism. Littré, Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin, Spencer… Nemulţumit până la urmă, am dezertat şi am trecut la vrăjmaş. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Péladan, am cercetat iluminismul filozofului necunoscut, am rămas îndelung la teozofie, de la gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Lévy şi Papus, până la modernii Schuré, Rudolf Steiner, M-me Blawatsky, Annie Besant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea… Am respins de la început spiritismul, atât cel radical al lui Alain [de Libera], [Allan] Kardec, cât şi cel pseudo-ştiinţific al lui [William] Crookes. Am cultivat cu emoţie pe Carlyle, pe Emerson şi, prin ei, pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck, ca să mă întorc apoi la Platon şi neoplatonicieni.“ (2)

L-am apucat pe V. Voiculescu, văduv din 1946, locuind în Bucureşti într-o casă bătrânească din strada Dr. Staicovici împreună cu două surori mai în vârstă şi cu singura fiică rămasă şi căsătorită în ţară. Încăperea unde dormea, lucra şi îşi primea prietenii, aproape toată căptuşită cu cărţi îngrămădite haotic, trăda aceeaşi lipsă de îngrijire ca şi ţinuta sa vestimentară, cu aparenţe de-a dreptul de mizerie. Acolo, între şaizeci şi doi şi şaptezeci şi cinci de ani, la o vârstă când cei mai mulţi autori ajung la un clişeu al propriei lor identităţi literare, dacă nu cumva sfârşesc prin a nu mai scrie deloc, mi-a fost dat să îl văd pe V. Voiculescu oferind puţinilor vizitatori spectacolul unei fenomenale regenerări creatoare, atât cu versurile de nelinişte religioasă din Clepsidra, care fac într-un fel pereche „Psalmilor“ lui Tudor Arghezi, ca şi cu versurile de înaltă tensiune din neaşteptata serie a sonetelor erotice, care continuă peste secole, cu o tulburătoare consubstanţialitate de spirit, pe acelea ale lui Shakespeare, sub titlul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară…, cât şi, mai ales, cu marile bucăţi ale debutului în proză, venind să revele resursele nebănuite ale unui adevărat geniu de povestitor.

*

Pe la începutul lui 1947, pe când îl întovărăşeam într-o seară la slujba de vecernie de la Mănăstirea Antim, V. Voiculescu mi-a spus pe drum că s-a gândit să îşi încerce norocul, trimiţând prin poştă, ca un începător oarecare, manuscrisul primei sale povestiri, „Capul de zimbru“, la revista Provincia din Turnu Severin, în ale cărei pagini se deschisese un concurs cu premii în bani pentru cea mai realizată nuvelă. Ceva mai târziu, în luna mai a aceluiaşi an, luându-mă cu el într-o duminică după-masă la o audiţie muzicală la Apostol, un fost chelner care izbutise să îşi facă în timp, cu câştigul din serviciu, o colecţie de discuri, la epoca de atunci unică în felul ei în Bucureşti, mi-a adus la cunoştinţă că în ultimul număr al Provinciei, cu prilejul comentării rezultatelor concursului, preşedintele juriului instituit, prozatorul Victor Papilian, sfârşea prin a se întreba nedumerit, pe prima pagină, dacă autorul „Capului de zimbru“, unul dintre cei trei premianţi, nu este una şi aceeaşi persoană cu poetul bine cunoscut de toţi.

Din 1946, când dă „Capul de zimbru“, până în 1958, când ajunge să scrie „Pescarul Amin“, am avut prilejul să fiu martor (3) nu numai la geneza paginilor din care se constituie cele două volume de Povestiri apărute postum, în 1966, dar şi la aceea a părţilor care au dus la constituirea romanului cu structură narativă picarescă Zahei orbul, apărut tot postum, tocmai în 1970. Mai ales la el acasă, dar uneori şi la alţii, în numeroase duminici l-am auzit pe V. Voiculescu citindu-şi la rând fiecare bucată proaspăt creată cu o mereu nedezminţită facondă epică. Lecturile sale erau în măsură a satisface deopotrivă cele mai diverse exigenţe de gust, după cum am putut să constat nu o dată, asistând la reacţiile admirative ale unor ascultători de mare clasă, de la Tudor Vianu la Ion Marin Sadoveanu, de la fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu la Al.A. Philippide, de la Şerban Cioculescu la Vladimir Streinu.

G. Călinescu, reticent în judecată faţă de poet, aflând tot ceea ce se vorbea despre proza acestuia, s-a lăsat convins de Ovidiu Papadima ca autorul să i-o citească şi lui. V. Voiculescu a venit la lectură cu „Sezon mort“ şi „Alcyon sau diavolul alb“. După ce a ascultat bucăţile, G. Călinescu s-a repezit să îl îmbrăţişeze pe povestitor cu o efuziune cu totul neaşteptată la el, declarând entuziast că l-a depăşit în materia genului pe însuşi Mihail Sadoveanu.

De câte ori sfârşea de citit o povestire, V. Voiculescu îşi lua ochelarii de pe nas cu un gest brusc, încercând apoi să ne prindă gândurile cu ochii săi iscoditori de viezure încă înainte ca vreunul din noi să apuce a spune un cuvânt. În acele clipe avea parcă ceva de copil care a făcut o poznă şi aşteaptă, cu neliniştea unei curiozităţi uşor amuzate, să vadă urmările.> (4)

*

V. Voiculescu nu este un nuvelist în sensul contemporan al cuvântului, ci un ultim povestitor arhaic, fără însă nimic vetust. Spre deosebire de Mihail Sadoveanu, în a cărui familie spirituală apare integrat în ipostaza de povestitor, el nu se defineşte ca un prozator de esenţă lirică, fiind epic prin excelenţă, cu o neobişnuită intensitate dramatică. Opera sa în proză, care denotă o inventivitate fără pereche la noi, dă senzaţionalului o organicitate desăvârşită. Punând un accent deosebit pe ceea ce înţelege să numească într-un loc „întâmplări dincolo de fire“, V. Voiculescu nu confabulează la modul romantic, ci tratează de cele mai multe ori lucrurile cu un realism halucinant, de o mare putere de sugestie, fie că este vorba de abordarea unor cazuri de practici magice („În mijlocul lupilor“, „Ultimul Berevoi“) sau de ascetism fanatic („Ispitele cuviosului Evtichie“), fie că este vorba de prezentarea unor situaţii de-a dreptul fantastice, concepute în spiritul unor eresuri („Lostriţa“, „Schimnicul“), fie că este vorba de relatarea unor incidente insolite, grele de semnificaţii oculte, legate prin vânătoare sau pescuit de viaţa misterioasă a naturii („Sezon mort“, „Pescarul Amin“).

Autorul care intuieşte în primul rând, cu o acuitate uimitoare, zonele adâncului primitiv nu rămâne însă circumscris în exclusivitate la acestea. El poate să fie surprins făcând faţă cu succes şi atunci când merge la altceva, ca de exemplu în chiar prima sa povestire („Capul de zimbru“), atât de modern cinematică în secvenţele ei, care se centrează pe acel paradoxal moment dramatic închipuit a se întâmpla în timpul ultimului război mondial la popota unui mic comandament de pe front, în legătură cu un timbru de o valoare ameţitoare. Dacă multe din povestiri au pe alocuri o notă de umor care le condimentează savuros, într-una din ele („Chef la mănăstire“) trebuie spus că această notă ajunge să se dilate enorm, atingându-se cu îndrăzneală proporţiile unei jovialităţi rabelaisiene într-o măsură nemaiîntâlnită în literatura noastră. În general, extrem de sigur pe meşteşugul artei de a înscena o povestire, V. Voiculescu ştie să fie captivant nu numai prin elementele de conflict ale intrigii, cu întorsături pline de neprevăzut, dar şi prin atmosfera şi tipurile create, mai totdeauna de o singularitate memorabilă.

Spre deosebire de nuvelă sau roman, unde primează interesul pentru ceea ce se spune, în povestirea propriu-zisă interesează cel puţin tot atât de mult şi cum ni se spune ceea ce închipuie autorul. În perspectiva acestei constatări, merită subliniată pregnanţa stilului de povestitor al lui V. Voiculescu, cu un registru expresiv pe cât de întins, pe atât de riguros în plasticitate. Vladimir Streinu, care crede că originalitatea viziunii de prozator a lui V. Voiculescu stă înainte de toate în „împerecherea mentalităţii tribale cu intelectualismul modern“, se găseşte pe deplin îndreptăţit a ajunge la concluzia că el vine să dea povestirii româneşti „o altă vârstă literară“, fiind totodată apt, ca puţini alţii, să îşi deschidă „un drum în literatura universală“ prin mijlocirea unei bune traduceri. V. Voiculescu nu este subsumabil lui Mihail Sadoveanu şi nici reductibil prin raportare la Calistrat Hogaş şi Gala Galaction, cum încearcă să îl prezinte unii critici de dată mai recentă, care nu au perceput complexitatea atât de personală a scrisului său de povestitor.

„Capul de zimbru“, „Sezon mort“, „Chef la mănăstire“, „Schimnicul“, „Ispitele cuviosului Evtichie“ şi „Pescarul Amin“, care constituie fără doar şi poate bucăţile antologice din ceea ce s-a editat până acum din opera de povestitor a lui V. Voiculescu, trezesc la lectură sentimentul de plenitudine estetică a capodoperei cum numai în rare cazuri proza noastră din ultimul sfert de secol ne-a mai oferit prilejul .(5) Personal, mărturisesc că V. Voiculescu mi se pare un scriitor mai semnificativ realizat în epică decât în lirică, unde istoria literară nu are a-i acorda un loc de mărimea întâi, ca bunăoară lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu.

1) Materialul cuprins în acest capitol a apărut iniţial sub titlurile: „Un mare povestitor: V. Voiculescu“ în Contemporanul, anul XXI, nr. 10, 10 martie 1967, şi „V. Voiculescu la epoca genezei Povestirilor“ în România literară, anul III, nr. 15, 9 aprilie 1970. Textele cuprinse între <…>, omise de editor în evocarea anterioară, au fost introduse în acest studiu. Ele figurau de altminteri în articolele din revistele menţionate mai sus.

2) Voiculescu, „Confesiunea unui scriitor şi medic“, în Gândirea, octombrie 1935.

3) În ed. II-a, fraza revizuită de autor continua astfel: „…la geneza întregii opere în proză a lui V. Voiculescu, din care trebuie să precizez că paginile cuprinse în cele două volume de Povestiri apărute postum, în 1966, cu un studiu introductiv de Vladimir Streinu, nu reprezintă decât o parte.“

4) În versiunea „Un mare povestitor: V. Voiculescu“ din revistă, Dinu Pillat adăuga: „Astfel îl am înaintea ochilor acum, când glasul i s-a stins pentru totdeauna,iar povestirile i-au intrat în litera de tipar a cărţilor pentru a-l ţine mereu între noi.“

5) În versiunea „Un mare povestitor: V. Voiculescu“ din revistă, Dinu Pillat ilustrează afirmaţia, adăugând: „cu Bietul Ioanide de G. Călinescu, cu Moartea lui Iacob Onisia de Geo Bogza, cu Constandina de Zaharia Stancu, cu Groapa de Eugen Barbu şi cu Mistreţii erau blânzi de Ştefan Bănulescu.“

Mozaic istorico-literar.
Secolul XX
Dinu Pillat