De câteva zile încerc să repar lucruri. Ştiti ce se întâmplă atunci când ai de făcut un puzzle şi potriveşti piesele nu după formă, ci după prejudecată? Rămâi pierdut într-un labirint din care nu îţi iese nici măcar o caricatură. Aşa am ajuns să tot reiau amiciţii mai vechi şi să văd cât pot să le înnod în prietenii.
De fapt, trucul are o fenomenologie mai capricioasă: încerc să văd ce nod iese când de capete ţin persoane diferite. Iar când spun diferite, mă refer întru totul: pentru unul dintre noi, lucrurile sunt foarte simple, suportă subiect şi predicat, pentru a ştii despre ce vorbim trebuie să ştim despre Cine; pentru Celălalt, nimicurile au straturi – ele trebuie să se complice, pentru vanitatea, plăcerea şi abuzul limitelor ale fiecăruia dintre noi. În „noi” nu încap însă şi Eu de fiecare dată. Pentru unul dintre noi, subiectul trebuie să îţi placă ţie, predicatul îl construim împreună, de vreme ce el e o lucrare, în sensul cel mai nobil cu putinţă. E mica noastră „zidire” pământească. Pentru Celălalt (ar fi poate mai nimerit să scriu Celălaltul, pentru că aici nu este vorba de un Oarecare), lucrurile sunt îmbrăcate în veşminte pe care el le pune nu pentru căldura sufletului nostru, ci pentru rătăciri– cu cât ne vom pierde mai mult unul de altul, cu atât ne vom mira mai mult de bizareriile sorţii care or să ne arunce dincolo de aceeaşi linie. Pentru unul dintre noi, dragostea e media ponderată dintre a-l privi pe Celălalt ca pe o bucată de carne şi ca pe o salvare, o făcătură net diferită de iubirea care îţi dă echilibru- ceva ce micile promenade sentimentale nu îţi dau nici măcar cât să ajungi la colţ de bulevard. E un echilibru pentru gândire, pentru condei, pentru creaţie, o esenţă care te face o fiinţă de plastilină cu pastişe colorate despre viaţă, ceea ce, în sine, e un lucru bun: te deschizi schimbărilor şi oamenilor din jur doar pentru că ultima a fost cea mai bună pe care ai avut-o. Ţi-a plăcut şi cerşeşti starea de bine de la toţi- nu te poţi opri, nu pentru că îţi place, ci pentru că bucuria asta poate să dospească, întrebându-te cum ar arăta ca fericire. Pentru Celălalt, dragostea e piruieta care îţi place şi pe care o împrumuţi pentru un dans mai lung: dacă cineva aplaudă la final, înseamnă că armonia care a trecut prin nenumărate schimbări la faţă şi înnoiri se numeşte iubire. Unii spun că toate contrariile se atrag, poate e adevărat, dar aici, nimic nu a mers până la capăt. Când te gândeşti la cum ar arăta dacă ar fi astfel, muşti din frică. Fie ar fi prea frumos pentru lumea asta, ba chiar pentru noi, fie ar fi o greşeală din care ar putea rămâne însă o firimitură de coabitare, o amiciţie tărcată, o joacă de-a valma în care se prinde cine poate după regulile lui, iar scorul îl ţin figuranţii. Adevărul este că noi am fost compromişi de la o privire, una care a fraudat Nimicul. Când noi n-am avut nimic, te întrebi ce ai compromis de fapt?
Citeam dimineaţă, după un titlu de ziar:
Marin Preda a rugat-o să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”. Și i-a spus, în glumă: “Uite-așa se compromite o femeie”. Iar el a răspuns prompt: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
Astăzi, naivii lumii a treia de moravuri cred că un bărbat compromite o femeie numai dintr-o privire. Eu nu pot să mă încred într-o bazaconie ca asta, oricât de postmodernă, şarmantă şi comodă în feminismul ei ar putea fi o asemenea teorie. Dar pot face altceva, pot să mă uit la mine şi la ce am primit în jur şi să cred că privirea de un anumit fel, însă mutuală, a unui bărbat şi a unei femei, pot compromite tot ce n-au avut vreodată.
Toţi ştiu povestea dintre Aurora Cornu şi Marin Preda. Puţini îşi amintesc însă făgăduiala lu :
“Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine. Iubesc (…) aspirațiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puțin înghețat, categoric şi fără ascunzișuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri”.
Ironia este una simplă : e greu să iubeşti pe cineva când ştii foarte bine că ar fi un compromis să preţuieşti vanitatea şi mintea lui mai mult decât raţiunea şi intuiţiile tale. Unii spun că jumătăţile de măsură sunt, îndeobşte, compromisuri. Eu cred că din jumătăţi de măsură iese un întreg când vine vorba de iubire, şi atunci, de ce nu te-ai lăsa sedus de compromis ? « Te-am făcut să suferi » nu are nicio actualitate. Ai putea să îi îngădui, cel mult, un noimă ciudată de potenţialitate. Pentru că eu, cea de ieri, nu sunt cea de mâine. Nici cea de astăzi nu seamănă în vreun fel cu una dintre cele două. Aşa stau lucrurile şi cu iubirea : schimbarea la faţă e perpetuă, iar magia neîntreruptă – deşi doi oameni se schimbă de la zi la zi, întregul lor rămâne aidoma. Numai jumătăţile de măsură îşi schimbă, din când în când, greutatea şi harul. Dar dacă toate lucrurile sunt complicate pentru că insişti să atârni de subiect şi de pedicat zorzoane de amintiri şi piruiete de conjuncturi, cum vrei tu să fim fericiţi?
