Stefan Zweig – Orele astrale ale omenirii, miniaturi istorice (fragment 2)

Cucerirea Bizanţului
29 mai 1453

– Fragment –

Kerkaporta, poarta uitată

La ora unu noaptea, sultanul dă semnalul de atac. Este desfăşurat un steag uriaş şi, strigând Allah,Allah-il-Allah ca dintr-un singur piept, o sută de mii de luptători, cu arme, scări, frânghii şi căngi, pornesc la asaltul zidu rilor, în timp ce toate tobele bat, toate trâmbiţele sună, iar trompetele, surlele, fluierele se unesc cu urletele asediatorilor, cu bubuitul tunurilor,
într-un uragan asurzitor. La început, sunt aruncate fără milă în luptă la escaladarea zidurilor trupele neexperimentate ale başbuzucilor. Trupurile lor, pe jumătate goale, servesc, în planurile sultanului, doar ca un soi de berbece, destinat să obosească şi să slăbească inamicul înaintea aruncării în bătălie a trupelor de elită, pentru asaltul decisiv. Biciuiţi din urmă, cei ce deschid atacul aleargă pe întuneric, cu sute de scări, se caţără pe ziduri, sunt zvârliţi înapoi, se reped din nou la asalt iar şi iar, căci nu au nici o cale de retragere: în spatele lor, al acestui material uman fără valoare, sortit doar jertfei, se găsesc deja trupele de elită, care îi împing mereu înainte, spre moartea aproape sigură. Asediaţii deţin însă superioritatea, zalele lor rezistă la săgeţi şi pietre; dar adevărata primejdie, pe care Mahomed se bizuie în chip îndreptăţit, este istovirea treptată a adversarului. Luptând în armuri grele, împotriva presiunii mereu crescânde şi repetate a trupelor uşoare, fiind siliţi să alerge de la un loc primejduit la altul, îşi irosesc o bună parte din forţe în această apărare care le-a fost impusă. Şi când după două ore de luptă, la ivirea zorilor, cel de-al doilea grup de asalt, trupele din Anatolia, pornesc la atac, bătălia devine şi mai primejdioasă.


Într-adevăr, aceste trupe sunt alcătuite din războinici disciplinaţi şi bine instruiţi, echipaţi la rându-le cu zale. Aceştia îi întrec numeric pe apărători şi sunt pe deplin odihniţi, în timp ce asediaţii trebuie să apere ba un loc, ba altul împotriva pătrunderilor. Şi totuşi, în continuare atacurile sunt respinse pretutindeni, şi sultanul este nevoit să-şi arunce în luptă ultimele rezerve, ienicerii, nucleul şi garda de elită a armatei otomane. Mahomed însuşi preia comanda acestor douăsprezece mii de tineri soldaţi, aleşi pe sprânceană, cei mai bravi ostaşi ai Europei, care se năpustesc cu un singur strigăt asupra adversarului extenuat. Este momentul ca toate clopotele din oraş să dea alarma, pentru a chema pe ziduri şi resursele de pe urmă – e vorba de cei socotiţi până acum inapţi de luptă. Este timpul să fie aduşi şi marinarii de pe corăbii, căci a sosit ceasul bătăliei hotărâtoare. Spre nenorocul apărătorilor, comandantul trupelor genoveze,
curajosul condotier Giustiniani, este lovit de o piatră; grav rănit, e dus pe vasul său. Această întâmplare zdruncină pentru o clipă curajul asediaţilor. Dar însuşi împăratul, sosit în grabă, intervine pentru a împiedica pătrunderea vrăjmaşilor. Apărătorii izbutesc din nou să-i arunce înapoi pe cei căţăraţi pe scări: hotărârea înfruntă dispera rea. Pentru o clipă, Bizanţul pare salvat. Suprema mobilizare a învins iarăşi atacul cel mai sălbatic. Dar brusc survine un incident tragic – una dintre acele clipe misterioase pe care istoria le aduce în desfăşurările ei de neînţeles –, hotărând, dintr-o singură lovitură, soarta Bizanţului.
S-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Printr-una din nenumăratele spărturi ale zidului exterior au pătruns câţiva turci, nu departe de locul atacului principal. Nu îndrăznesc încă să se apropie de zidul interior. Dar pe când rătăcesc, în curiozitatea şi nehotărârea lor, între primul şi al doilea zid al oraşului, descoperă că una dintre porţile mai mici ale zidului interior, aşa-numita „Kerkaporta“, a rămas, printr-o neglijenţă de neînţeles, deschisă. Este de fapt o poartă neînsemnată, destinată pe timp de pace drumeţilor, în orele în care marile porţi rămâneau ferecate. Tocmai pentru că n-a fost considerată a avea vreo importanţă strategică, a fost, desigur, cu totul dată uitării în iureşul nopţii precedente. Spre uimirea lor, ienicerii descoperă un drum fără oprelişti, chiar în inima bastionului întărit. Mai întâi cred că e vorba de o cursă a duşmanului, căci pare de neînchipuit, cu totul absurd, ca, în timp ce în faţa fiecărei spărturi, a fie cărei găuri, a oricărei alte porţi a fortăreţei zac mii de cadavre, se toarnă ulei încins şi sunt azvârlite ne contenit suliţe, aici, într-o ambianţă paşnică, duminicală, Kerkaporta să stea deschisă, ducând spre inima cetăţii. Pentru orice eventualitate, ei cheamă ajutoare şi, fără să
întâmpine vreo împotrivire, un întreg detaşament pătrunde în oraş, căzând astfel pe neaşteptate în spatele apărătorilor aflaţi pe zidul exterior. Câţiva luptători îi zăresc pe turci înapoia propriilor rânduri, şi în mod fatal răsună un strigăt care în oricare luptă este mai ucigător decât toate tunurile, strigătul unui zvon mincinos: „A căzut oraşul!“ Din ce în ce mai tare, strigătul este purtat mai departe de turci: „A căzut oraşul!“ Acest strigăt zdrobeşte orice rezistenţă. Armatele de mercenari, care se cred trădate, îşi părăsesc posturile, căutându-şi salvarea în port şi pe corăbii. Zadarnic se aruncă Constantin cu câţiva oşteni credincioşi asupra năvălitorilor: cade ucis, nu se ştie cum, în mijlocul învălmăşelii. Abia a doua zi este găsit trupul său, într-o grămadă de cadavre, fiind recunoscut după încălţămintea împodobită cu un vultur de aur. Astfel, luptând
cu vitejia unui adevărat roman, ultimul împărat al Romei de Răsărit a pierit odată cu imperiul său. O întâmplare măruntă ca un grăunte de praf, Kerkaporta, poarta uitată, a hotărât cursul istoriei omenirii.

Se prăbuşeşte Crucea

Istoria se joacă uneori cu cifrele. La exact o mie de ani de la jefuirea Romei de către vandali, începe jefuirea Bizanţului. Credincios legământului său, Mahomed Cuceritorul îşi ţine întru totul cumplita făgăduială. După primul masacru, îşi lasă războinicii să prade case şi palate, biserici şi mânăstiri, să dispună în voie de bărbaţi, femei şi copii; asemeni unor diavoli, mii de
soldaţi aleargă pe străzi, fiecare încercând să le-o ia înainte celorlalţi. Primul asalt este îndreptat împotriva bisericilor, unde strălucesc vasele de aur şi giuvaierele. Când năvălesc însă în case, împlântă mai întâi steagul lor, pentru ca soldaţii ce vin după ei să ştie că prada le aparţine; dar prada aceasta nu e alcătuită doar din pietre pre ţioase, stofe, bani şi tot ce se poate duce; femeile sunt marfă pentru seraiuri, iar bărbaţii şi copiii, pentru piaţa de sclavi. Nefericiţii care s-au refugiat în biserici sunt scoşi de acolo cu biciul. Bătrânii, socotiţi fără valoare, o povară inutilă, sunt ucişi. Pe tineri, turcii îi leagă ca pe vite şi-i duc cu ei. Odată cu jaful, face ravagii tot mai înspăimântătoare distrugerea lipsită de sens. Ceea ce mai lăsaseră cruciaţii, în urma jafului lor poate nu mai puţin teribil, din operele de artă şi din relicvele de preţ este acum sfărâmat, zdrobit,
sfâşiat de aceste hoarde turbate de biruitori; frescele valoroase sunt distruse, minunatele statui sunt sparte, cărţile, în care înţelepciunea seculară, nemuritoarea filozofie greacă şi poezia elină trebuiau păstrate pentru veşnicie, sunt arse şi zvârlite cu dispreţ. Omenirea nu va şti niciodată pe deplin ce dezastru a pătruns prin acea Kerkaporta, uitată deschisă într-o clipă funestă a destinului, şi cât de mult a pierdut spiritualitatea umană prin jefuirea Romei, Alexandriei şi Bizanţului.
Mahomed intră în oraşul cucerit abia în după-amiaza marii victorii, după ce masacrul s-a sfârşit. Mândru şi sobru, călăreşte pe superbul său armăsar, trecând fără să-şi întoarcă privirea pe lângă scenele sălbatice de jaf, fidel cuvântului dat soldaţilor care i-au adus victoria, hotărât să nu-i tulbure în faptele lor înfricoşătoare. Primul său drum nu-l duce spre bogăţii, căci a câştigat totul; el se îndreaptă cu mândrie spre catedrală, fala strălucitoare a Bizanţului. Mai mult
de cinci zeci de zile a privit cu nesaţ, din corturile sale, spre preţioasele, dar inaccesibilele cupole ale acestei biserici, spre Agia Sofia; acum poate intra ca învingător pe poarta ei de bronz. Dar Mahomed îşi stăpâneşte încă o dată nerăbdarea. Înainte de a-i închina pe vecie această biserică, vrea să-i mulţumească lui Allah. Plin de umilinţă, sultanul descalecă, îşi pleacă până la pământ capul pentru rugăciune. Apoi ia o mână de ţărână şi şi-o presară pe creştet, ca să nu uite că e
muritor şi să nu se umple de trufie în urma biruinţei. Abia după ce şi-a arătat smerenia în faţa lui Dumnezeu, sultanul se ridică şi păşeşte, ca prim slujitor al lui Allah, în catedrala lui Iustinian, biserica sfintei înţelepciuni, Agia Sofia.
Plin de curiozitate şi impresionat totodată, priveşte la mândrul edificiu, la cupolele înalte, îmbrăcate în marmură şi mozaicuri lucitoare, la arcadele graţioase care se ridică din umbră spre lumină; el simte că acest palat măreţ al rugăciunii nu i se cuvine lui, ci Dumnezeului său. Mahomed cheamă de îndată un imam, care se urcă în amvon şi vesteşte de acolo crezul mahomedan, în timp ce padişahul, cu faţa îndreptată spre Mecca, rosteşte în această catedrală creştină prima rugăciune adresată lui Allah, stăpânitorul lumii. Chiar de a doua zi, lucrătorii primesc porunca să îndepărteze toate simbolurile vechii credinţe. Altarele sunt distruse, cucernicele mozaicuri sunt acoperite cu var, iar înalta cruce a Agiei Sofia, care timp de o mie de ani şi-a întins braţele spre a cuprinde întreaga suferinţă umană, se prăbuşeşte cu zgomot la pământ.
Vuietul căderii răsună în biserică şi mult dincolo de ea. Căci de această prăbuşire se cutremură întreg Apusul. Ecoul tragicei veşti se întinde până la Roma, Genova şi Veneţia. Ca o cumplită ameninţare, pătrunde în Franţa şi în Germania. Înfiorată, Europa îşi dă seama că, din cauza nepăsării ei vinovate, prin fatala poartă uitată, Kerkaporta, a pătruns o funestă forţă distrugătoare, care timp de secole va încătuşa şi va paraliza energiile ei creatoare. Dar în istorie, ca şi în viaţa omenească, regretele nu pot îndrepta greşeala unei clipe. O mie de ani nu pot răscumpăra ceea ce s-a pierdut într-un singur ceas.

© Humanitas 2013, Colecţia Istorie, traducere din germană de I.M. Ştefan

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *