Maria Francisca Băltăceanu: Un îndrumator spiritual care ştia să spună „Nu ştiu“

Aveam cinci sau şase ani când l-am cunoscut (anii ’48-’49). Mergeam cu mama la biserică la „Saint-Vincent”, îl auzeam predicând, ce-i drept nu pricepeam mare lucru. Mi se spunea că după Slujbă se așază la orgă și improvizează: ascultam și încercam să înțeleg muzica. A fost apoi evenimentul primei spovezi – la el am făcut-o, discret, în sacristia din partea stângă. Nu-mi amintesc prea multe – era prea mare stresul de a-mi „formula” păcatele și de a nu uita niciunul! După aceea, mergeam regulat cu mama să mă spovedesc: îmi amintesc o anume stare de bine, dar tot nu știu ce-mi spunea pe atunci.

Cum adulții vorbesc, adesea, liber între ei pe principiul „copilul nu pricepe!”, știam că e prigoană împotriva religiei, că se fac mereu arestări, că dispar oameni… cred că am aflat de arestarea Monseniorului, apoi, după un timp, de moartea lui. Îmi rămăsese, cumva, drag, de la distanță, m-am bucurat când am primit o fotografie a lui în josul căreia era prinsă o bucățică de stofă, se spunea că e din haina lui. Și cam atât.
Până când…

Acum câțiva ani, a trebuit să mă apropii de cărți și documente care vorbeau despre el. Treptat mi-am dat seama că îl regăsesc. Ce spunea el despre Dumnezeu, despre viața cu Dumnezeu, ceea ce se povestea despre felul lui de a fi, toate rezonau ca o evidență, le așteptasem. M-am gândit că poate îmi spune acum ceea ce n-aș fi putut pricepe atunci.
Ar fi multe de spus, amintesc aici doar câte ceva din ceea ce îl caracterizează:
Accentul pus pe realitatea prezenței lui Dumnezeu, curajul de a-i vedea și trăi prezența în toate momentele, în tot ce faci, cu nuanța de a căuta să faci mereu ceea ce preferă El. Centrarea pe meditarea și trăirea Scripturii, într-o vreme când o înecau „cărțile pioase”. Atenția la varietatea manifestărilor Duhului: „căldură şi viaţă, lumină şi flacără…”. Conștientizarea faptului că și laicii au datoria sau, mai degrabă, dreptul de a-și aprofunda cunoașterea lui Dumnezeu, cu mintea, cu trăirea, cu fapta… Nu doar o categorie „aleasă”, ci oricine,„omul de pe stradă”, pentru care el proiectase o serie de scrieri… Curajul de a afirma, încă de atunci – şi de a traduce în fapt – că viaţa spirituală, viaţa în unire cu Dumnezeu, nu este rezervată unor „mari iniţiaţi”, ci e destinată, deci accesibilă, marelui public, „acela pe care îl caută Isus în Evanghelie”.

„Teologia nevoii”: conștiința că nu trebuie să-ți „planifici” modul de a-l sluji pe Dumnezeu, încrederea că îți scoate El în cale ce vrea să faci sau, altfel spus, că diversele nevoi care ți se înfățișează pot fi chemări ale lui Dumnezeu, uneori foarte neprevăzute… La care știa să răspundă efectiv, cheltuindu-se pe sine; uneori cu o stranie sensibilitate: la mănăstirea de la Auberive, unde nu aveau de nici unele, se chinuie să facă rost de bani pentru a cumpăra … un pian pentru un refugiat rus al cărui unic sprijin moral era muzica.

Felul în care îi primea pe toți cei care i se adresau: niciodată nu se arăta deranjat, le oferea tuturor timpul de care aveau nevoie – dacă ne uităm la agendele lui supraîncărcate, ne întrebăm cu ce putere vedea, de fiecare dată, în soneria de la intrare o „chemare a Providenței”.

Un preot, un îndrumător spiritual care avea curajul de a spune „Nu știu!”; care nu voia să-ți impună propria părere, ci să asculte, să sugereze, să sprijine…
În general, o extraordinară normalitate a comportării, firescul unei dăruiri de sine continue.

Poate că „unitate” ar fi un termen definitoriu pentru el: unitate între viața spirituală și viața cotidiană; între spiritualitate și cultură; între oameni de diferite confesiuni.

Și umorul – inteligent, nuanțat, puternic și delicat în același timp, nedezmințit.
Un Om care merită cunoscut mai îndeaproape. Sperăm să se publice, curând, mai multe scrieri ale lui.

Maria Francisca Băltăceanu. Profesor la Universitatea din Bucureşti, unde a susţinut cursuri de Istorie veche a Israelului, Exegeză biblică, Profetismul biblic; Înţelepciune şi poezie biblică. Doctorat în filologie cu teza Locul limbii armene între limbile indoeuropene: relaţii între armeană şi daco-moesiană. Membră în comitetul de coordonare şi revizie a traducerii Septuagintei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *