Diavolul ca Turnător şi bunul Filosof

Recitesc pasajul tulburător din cartea lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, referitor la discuţia dintre Turnător şi Filosof. Voi folosi de aici încolo majusculele pentru că situaţia din carte mi se pare că reprezintă o întâlnire emblematică, unde fiecare cuvânt atârnă greu la cântar. Episodul invocă deopotrivă ceea ce Hannah Arendt numeşte banalitatea răului, şi deopotrivă un rău radical, insidios, inclasificabil, căruia Ernesto Sabato i-a consacrat două dintre romanele sale vizionare, Despre eroi şi morminte şi Abbadon, exterminatorul. Şi-l menţionez pe Sabato pentru că am regăsit în portretul pe care Filosoful îl face Turnătorului ceva din maleficul pur pe care-l încarnează câteva dintre cele mai ermetice personaje ale romancierului. Pentru cei care nu au citit deocamdată cartea, trebuie spus, că acest dialog rememorat de Filosof nu este unul fictiv, iar Turnătorul nu este, din păcate, doar un personaj. Mutatis mutandis, acest dialog ar putea să intre într-o antologie a răului, a confruntării cu răul, nu de o manieră dramatică, şi nicidecum eroică. Filosoful doreşte să cunoască acel resort intim care a declanşat în aproapele său o sistematică a minciunii, o suspendare totală a umanităţii, a unui minim spirit critic, a unei elementare empatii, a unei cât de mărunte tulburări, dacă nu chiar remuşcări. Cel neliniştit dintre cei doi este Filosoful, scrupulele, curiozitatea şi o anume timiditate şi nelinişte în ciuda tonului calm se află la el. Seria de întrebări mitraliate, în cavalcadă denotă această stare de anxietate în proximitatea unui moment îndelung aşteptat. Alături de starea de anxietate se află starea de stupoare, de perplexitate prezentă pe tot parcursul cărţii. Filosoful descoperea citindu-şi dosarul de la Securitate expresia meduzantă pe care a luat-o chipul său aşa cum se reflectă în această oglindă infernală. Iar versul lui Michelangelo Buonarroti este cum nu se poate mai potrivit pentru această revelaţie teribilă „la faccia mia ha forma di spavento”. оформить заявку на кредит

Însă Turnătorul său principal, nume de cod Cristian, este cu adevărat calm şi detaşat. Până şi minciuna lui este una serenă, aproape extramundană. Nu este vorba aici de o virtute a împăcării cu sine şi cu lumea, pentru că în universul Tunrătorului nu-şi face nicio clipă loc remuşcarea. Întâlnirea dintre Filosof şi Rău, oricare ar fi încarnările sale este una dintre acele întâlniri exemplare şi m-am întrebat odată cum ar arăta o astfel de întâlnire. O întâlnire în care Filosoful poate privi Răul în ochi, unul incarnat temporar, posedând ubicuitatea şi proteismul de care dispune diavolul şi elocinţa lui şi admirabilul său talent pentru sofisme. Din acest punct de vedere, Turnătorul este o încarnare modestă, lipsită de verva, de şarmul de causeur al diavolului. Însă, altfel, în locul arguţiei se află ceva mult mai alunecos, mai insidios, pentru că nu mai este vorba aici de o strategie a ispitirii, ci de o privire furtivă în abis.

Inversiunea malefică se află printre semnele imixtiunii Necuratului, stigmatul indelebil al contractului demonic care face din alb negru şi din negru alb sub semnul unui cinism absolut şi atoatecuprinzător. Filosoful remarcă acest fapt, numele de cod al Turnătorului este Cristian, „Creştinul”. Turnătorul este însă nu doar ateu, cum se şi recomandă cu bonomie „-Ştiţi, eu sunt ateu de mic.”, dar şi „specialist în ateism ştiinţific.” El nu are nici cel mai mic comerţ simbolic cu teodiceea, cu o formă de transcendenţă oricât de precară, nimic nou. Curiozitatea constituie singura justificare, elementul definitoriu pe care se sprijină existenţa sa biologică. Numai că această curiozitate nu are nimic în comun cu lumea ideilor, cu fervoarea descoperirii unei alte dimensiuni, a fiinţei, a cunoaşterii, cu trăirea unui moment deosebit, cu dragostea pentru o fiinţă anume. Curiozitatea devine în regimul demonic al societăţilor totalitare supravegherea perpetuă a existenţei şi implicit intimităţii celuilalt, a aproapelui. Din această curiozitate este evacuat tocmai elementul care mobilizează cunoaşterea şi iubirea, elementul ei viu, pentru că, aşa cum observă şi Filosoful, în chestionarea existenţei sale nu este implicată o reală formă de cunoaştere, un efort de înţelegere a lumii ideilor, a Sinelui. Curiozitatea este asemeni unei priviri mortificante, îl imolează pe cel asupra căruia se fixează. Element duşmănos, adept al unei concepţii idealiste, odată fixată această etichetă, întreaga operaţiune de supraveghere a obiectivului caută să certifice verdictul deja dat. Turnătorul este expresia acestei transcendenţe goale a statului poliţienesc, a unei forme de ipseitate vidă, a unei curiozităţi sterile care umple cu existenţa altuia vidul propriei existenţe. Oroare, cândva, dacă acest „cândva” va fi existat vreodată, Turnătorul a fost şi el Filosof sau cel puţin aspirant. Notele de informator prin acumulare se substituie operei filosofice, cum foarte bine observă Filosoful, doar că din această „operă” lipseşte tocmai elementul determinant al oricărui act filosofic: libertatea. O altă inversiune malefică, întreaga operă de informator reprezintă un act al privării de libertate, libertatea de a gândi fiind ceea ce în societăţile totalitare constituie delictul suprem.

Să ne întoarcem însă la Cristian şi la întâlnirea Filosofului cu diavolul reprezentat de către unul dintre ucenicii săi. Traversarea biografiei Turnătorului relatată de către el însuşi are ceva din traversarea unor ape moarte, a unor smârcuri, o înşiruire de oportunităţi şi nicio curiozitate, nicio înclinaţie reală. Între Medicină, Litere, Drept, Filosofie nu există o reală opţiune, cum pare să nu existe o adevărată vocaţie, o tensiune a alegerii, o înclinaţie, o rezistenţă. Turnătorul primeşte formă, ce i se dă, nu ratează ocazia, orice e bun. La fel şi şcoala de partid de după terminarea studiilor, Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „Andrei Jdanov”, unde aprofundează printre altele şi „materialismul dialectic şi istoric”. Să ne amintim cum numea Camus „materia”: acest „neant pozitiv”.

Însă de aici dialogul devine uluitor, sub aparenţele de bonomie şi amicalitate şi detaşare apar stridenţele. Fără nicio legătură, şi pe acelaşi ton egal, Turnătorul îi face Filosofului o confidenţă, – în lungul timp cât au lucrat împreună ar fi fost loc pentru confidenţe, însă nici aceasta nu e o simplă confidenţă. Iată despre ce este vorba, la vârsta de 18 fiica sa a făcut o tumoare pe creier, diagnosticată malign, în urma căreia a urmat chimioterapia. Ne putem imagina ca rezultat capul chilug al unei firave tinere de 18 ani. Acest fapt ar trebui să reprezinte tragedia unei existenţe, însă nicio clipă nu există ceva de acest fel în tonul Turnătorului, ci doar ceea ce aş numi o dramatizare exterioară, un anecdotic pur. Pentru că, surpriză, tumoarea eradicată reapare după ceva vreme. Lovitură de teatru, un mare specialist străin aflat în trecere, examinează cazul şi relevă faptul că a doua tumoare apăruse ca urmare a chimioterapiei făcute pentru a o trata pe prima, care nu ar fi trebuit tratată nicicum pentru că nu era o tumoare canceroasă. Cu alte cuvinte, cancerul se declanşează din cauza unui tratament inoportun, a unui diagnostic eronat. Tumoarea, prezenţa răului şi nu orice fel de prezenţă, ci una insidioasă este capabilă să genereze acea stranie alchimie a transformării binelui în rău, a leacului în otravă. Filosoful o asociază unei forme subtile de pedeapsă, ceea ce Turnătorul exlcude din start. Tumoarea devine malignă abia în urma tratamentului nepotrivit, o altă inversiune malefică unde leacul se transformă în agentul bolii, iar tumoarea benignă într-un malignă.

M-am întrebat de ce alege Turnătorul acest episod, de ce se confesează abia acum? Ar fi putut-o face oricând. Aş zice că acum este momentul. O face să-l impresioneze pe Filosof, să-i câştige compasiunea faţă de propria familie? Iată şi Turnătorul are o familie, şi el are necazuri, la rândul său este om. Dacă da, în mod cert reuşeşte să o facă. Însă miza este prea mică şi fără nicio relevanţă odată ce cărţile au fost date pe faţă. Dacă Filosoful e tranzitiv, cautând o semnificaţie în ordinea raţiunii, şi admite să găsească circumstanţe atenuante în sentimente fireşti precum invida, ura, antipatia, care face din Filosoful de modă veche un exclus, un indezirabil, Turnătorul, în schimb, îi serveşte o fabulă, o cimilitură, deghizată în anecdotă.
Turnătorul îi relevă acest joc de-a viceversa, de ceea ce boala revendică ca trickster, aceeaşi familie din care face parte şi el. Acest spin doctor este asemenea Cancerului, un maestru al jocului din umbră, al deghizării, un joc al aparenţelor care-i păcăleşte pe toţi. Fabula se lasă descifrată abia la o privire atentă. Răul vine cu leacul, cu vindecarea, este consubstanţial ei. Răul pe care-l face el însuşi unor indivizi are drept scop refacerea ţesutului necrozat al societăţii comuniste multilateral dezvoltate, prin eliminarea elementelor duşmănoase, a unei forme de gândire ostile orânduielii comuniste. E un rău necesar. Şi ca să-l asigure că este aşa, apelează la un exerciţiu de admiraţie în care există şi un clasament al filosofilor, pe locul întâi Noica, pe locul doi Liiceanu, pe locul trei Andrei Pleşu. Despre admiraţie este vorba?

Acolo unde există admiraţie, cel mai adesea există şi emulaţie. Ori nu există mai clară formulă a indiferentismului filosofic decât degradarea unei gândiri libere procustian mutilate de formulele care o reclamă ca nocivă şi indezirabilă. Despre ce fel de admiraţie este totuşi vorba? Posedă Turnătorul organ pentru filosofie, are acele papile cognitive care să-l pună în situaţia de a discerne calitatea unui text filosofic de o inepţie, de propagandă, spre exemplu? Filosoful nu se îndoieşte o clipă în această privinţă, ceea ce face cazul său şi mai interesant. Pentru că acest organ pentru filosofie a fost intenţionat rezectat, anihilat, de unde şi sterilitatea deplină a Turnătorului ca şi aceea a diavolului. Admiraţia este una care nu are de-a face cu emulaţia şi cu exerciţiul unei gândiri libere, această admiraţie este reconvertită în certificatul pentru eşafod pe care-l dă Turnătorul, specialistul en titre, colonelului de securitate, superiorul său. Admiraţia Turnătorului este forma de elecţiune malefică care-l situează pe Filosof în rândul victimelor, forma supremă de acuzare, aşa cum valoarea deopotrivă cea filosofică şi cea morală devine forma supremă de delict într-o lume întoarsă pe dos, cea din care vine diavolul. Când spune că-l admiră pe Filosof, diavolul e sincer în felul lui, aşa cum afirmă corect că nu e interesat de bârfă. Bârfa este aici nu doar un păcat venial, ci semnul unui minorat în lumea răului sistematic care impune o conduită Turnătorului, un anumit ascetism întru ticăloşie, un stil şi o disciplină de corp. Prima afirmaţie este o infirmare, prin care diavolul sub înfăţişarea sa de Turnător se recomandă. El nu este un diavol minor, nu acţionează în mod personal, ci pe baza unor comandamente superioare, într-un fel de impersonalitate ineluctabilă. Bârfa este o formă de personalizare, de desenare meschină a unei relaţii, pe care marele Turnător o găseşte reprobabilă nu doar pentru că este modestă, minoră, ci pentru că este încă umană. Turnătorul accede la o treaptă superioară a răului, răul gratuit, în absenţa oricărei juisanţe, a unei satisfacţii personale
Filosoful este oripilat de faptul că fiica Turnătorului apare într-un raport desemnată la persoana a treia ca „fiica sursei.” Dacă Noica se situează în plan uman faţă de această fetiţă ca un posibil tutore, părinte spiritual, aşa cum este şi pentru Liiceanu şi Pleşu, un pater-magister, părintele biologic a transgresat planul mundan către acea impersonalizare deplină în care până şi ceea ce îi este mai apropiat, propriul copil, devine purtător al unei mărci a impersonalităţii, a unui indiferentism birocratic căruia îi este consacrat limbajul de cod, limbajul poliţienesc. Cristian este „sursa”, un termen care poartă în sine şi semnificaţia de genitor. Însă nu despre sursa de viaţă este vorba în deşertul sufletelor moarte, ci despre o tehnologie a turnării unei vieţi în matriţele clişeelor ideologice, în sarcofagele limbii de lemn, o reificare a unei existenţe pline de semnificaţii, cea a Filosofului.

Recunosc că ultimul act al acestei întâlniri este şi cel mai tulburător şi cel mai repulsiv. Nu pot să-l redau decât integral, înainte de a încerca să-l înţeleg:

„În uşă se opreşte, aplecat din spate cum e, şi-mi spune cu un zâmbet complice:
-Acum câţiva ani am avut cancer la prostată. Dar acum sunt bine.
-Ei, mă bucur că sunteţi bine.
Dă să plece, dar se opreşte iar după un pas şi, din nou cu un aer complice şi extrem de amuzat:
-Dar, la câtva timp după operaţie, m-au chemat iar la spital şi m-au castrat!
-V-au castrat? Cum adică v-au castrat?
-Uite-aşa! Pur şi simplu m-au castrat!
Surâde aproape ştrengăreşte. Îşi reia mersul.”

Turnătorul face proba că a devenit părtaş la un viol al intimităţii, al vieţii cuiva, a vieţii Filosofului, faţă de care nutreşte „admiraţie”. Însă calificarea supremă a Turnătorului constă în anularea deplină, în pierderea semnificaţiei propriei sale intimităţi expuse cu un fel de clinică lipsă de pudoare. Maestrul în vivisecţiile existenţei altora îşi eviscerează propria existenţă în ceea ce ea are mai intim. Discuţia despre cancerul fiicei şi despre cancerul personal nu sunt dovezi de încredere şi de intimitate, cu atât mai puţin dovezi de prietenie. Lipseşte din ele nota tragediei, a remuşcării, a suferinţei în care sunt expiate păcatele mortale. Aceste confidenţe privitoare la maxima intimitate îi demonstrează Filosofului această putere pe care o generează indiferenţa deplină, propria golire de conţinut, deşertarea totală a ceea ce mai conţine personal şi afectiv existenţa sa. Este forma pauperizării ontologice, în prezenţa unui eu cariat, uscat până la mineralizare asemeni excrementelor în vagi colţuri urbane. Unele reprezentări ale lui Iuda îl arată nu doar spânzurat, ci şi cu pântecul pleznit din care scurg cleios intestinele. M-a marcat această ultimă exacţiune evident simbolică. Iuda spânzurat de un copac singuratic, cu arginţii risipiţi la picioare cu burta deşertată asemeni pungii în care a îndesat banii. Există în economia păcatelor capitale o secătuire, o sicitate prin care totul se reduce la golirea absolută. Aşa cum gloria îl îmbracă în lumină pe martir, pe trădătorul maxim, trădarea îl sărăceşte iremediabil, îl deşartă ca pe o pungă de ultimul sfanţ de conţinut, de ultima centimă de afect, de ultimul bănuţ de sens. Pleznit la baieri el se goleşte deodată ca o pungă rămasă goală să foşnească strident. Filosoful asistă la acest spectacol fără să vrea, un spectacol terifiant.

Ceea ce arătă Turnătorul sunt tumorile, indecenţă care probează aparentul control de sine al celui care nu mai are nimic de ascuns. Însă nu este numai atât. Această confesiune are ceva oribil de la început, e o confesiune glumeaţă, hâtră, jucăuşă. Filosoful sesizează această complicitate în privire. Această complicitate care devine expresia unei intimităţi avortate, proprie infirmilor sufleteşte care contrazice acea intimitate a afinităţilor, a valorilor comune, a prieteniei în cele din urmă. Ea are, inevitabil, ceva dintr-un exibiţionism ordurier, a omului care-şi arată propriile fecale. În Fortul Saganne, romanul lui Louis Gardel, roman pentru care i-a fost decernat premiul Goncourt, un ofiţer al armatei franceze salvează un berber căruia o lovitură de sabie i-a deşertat maţele. Ofiţerul îi coase cu un ac grosolan şi sfoară pielea închizându-i rana şi Takarit, berberul, supravieţuieşte miraculos. Într-un gest care sfidează extrema pudoare a bărbatului, mai târziu, acesta îşi ridică veştmântul şi-i arată cicatricea. E semnul nu al unei reale prietenii, ci acela al respectului şi gratitudinii, al încrederii care încalcă cutumele cele mai drastice privitoare la prezervarea intimităţii. Turnătorul a reuşit să evacueze dintre conţinuturile sale fiinţiale prietenia şi respectul, intimitatea şi pudoarea. Ceea ce încearcă să facă, să joace, – vezi şi atitudinea amuzată – este o gesticulaţie coruptă, malformată a intimităţii. Caricatura, forma metastatică, deformată monstruos a prieteniei este complicitatea pe care o pune în scenă guduros, greţos Turnătorul. Este una dintre scenele cele mai respingătoare pe care le-am întâlnit vreodată în orice fel de literatură memorialistică sau ficţiune.

Şi nu e doar atât, pentru că acest teatru ordurier transmite şi un mesaj, se prezintă şi ca o fabulă. Castrarea este actul ultim al unei lungi transformări de sine. Cancerul este incorporat în însăşi fiinţa Turnătorului, un cancer legat de aparatul reproducător, de alchimia unei glande, de prostată.

Ce este dosarul decât o formă metastatică, o reproducere duplicitară a celulelor unei existenţe normale, dar într-o formă haotică, dereglată, resemantizată ideologic, întoarsă împotriva acestei vieţi. Dosarul devine documentul esenţial al unei inculpări, al unui proces, al unei posibile condamnări şi chiar exterminări. Cazul inginerului Ursu probează concretizarea acestui orizont de posibilitate. După operaţia propriu-zisă de cancer de prostată, Turnătorul este chemat la spital pentru a fi castrat. Încă odată, aşa cum se desprinde din text, acest fapt nu mai corespunde în linie logică unei cauze medicale şi Turnătorul este intenţionat evaziv, lăsând suspendată o explicaţie clinică. Ca şi cum castrarea nu ar fi consecinţa logică a primei intervenţii chirurgicale, a cancerului la prostată. (Prostata este numită popular şi „gâlca sămânţii”, glandă situată la intersecţia aparatului genital masculin cu cel urinar. Termenul vine din greacă, prostates, „aşezat înainte”.) Mai precis, Turnătorul lasă loc unei ipoteze tulburătoare, unei semnificaţii ocultate, a unei castrări nejustificate de necesităţi medicale, o castrare cu valenţe metafizice. Castrarea face parte din alchimia profesiei, ca anulare a propriei identităţi căreia îi este alocat un nume de cod, un act similar ca importanţă, dar de semn invers a descoperirii aurului spagiric sau a pietrei filosofale.

Castrarea intră în inefabil, în metafizică. Este operaţia ultimă care întemeiază ontologic omul nou. Sub raport filosofic, vocaţia de Turnător şterge orice posibilitate ca acest individ să aibă o operă, să fie creator. Mai mult, opera de Turnător substituie corpul viu al unei potenţiale reflecţii filosofice, reprezintă o metastază a operei celuilalt pe care concreşte saprofit şi cleios. Are loc o sterilizare, o autocastrare a propriei sale gândiri, o ciopârţire a creativităţii sale. În plan simbolic trebuie citită şi semnificaţia castrării, ca actul ultim şi deplin al reificării fiinţei umane, al coborârii în indistinct a oricărei diferenţe, a oricărei disocieri între bine şi rău. Impersonalitatea este acum deplină şi magnifică. Impudoarea şi asexuarea Turnătorului dobândesc o semnificaţie suplimentară. Acesta a reuşit să anuleze în el orice reziduu de umanitate, orice tensiune creatoare de identitate, orice diferenţă, devenind sediul vidului moral şi afectiv. Este expresia plenară a unei demonice „eliberări” prin aneantizare, reducere deplină la materie, acest neant pozitiv cum am văzut că îi spune Camus.

Nu am putut să nu mă gândesc la ultimul film al lui Sokurov, Faust, la diavolul lui bătrân şi asexuat, un pensionar cu un reumatism milenar rătăcit în intermundii, în lumea unei tranziţii veşnice. În baia publică, înconjurat de femei cu forme voluptoase, de băieşiţe şi spălătorese de lenjerie, sumar îmbrăcate, diavolul îşi afişează provocator corpul monstruos expunându-se voluptuos şi iritat totodată glumelor fără perdea, vorbelor deşucheate, măscărilor. Iar acest diavol cu un bazin enorm şi o acumulare adipoasă respingătoare, excrescenţe asimilabile dezvoltării anapoda a celulelor canceroase, un fel de elefantiasis, nu are în faţă nici urmă de sex. Există totuşi un sex minuscul, flasc, caricatural la spate, montat deasupra feselor asemeni unei anemic apendice codal. Testiculele şi penisul atârnă nevolnic asemeni unor fructe puhave, letargice, fără sevă, expresie a unei sterilităţi funciare, a unui hermafroditism respingător. Şi diavolul-Turnător poartă cu sine marca unei ultime şi depline mutilări, un evirat. Ultimul gest pe care-l face este un clin d’oeil ştrengăresc, pe care-l vezi şi la diavolul lui Sokurov, aparent mereu pus pe şotii, serviabil, glumeţ-jovial, un păcălici, un trickster. Întreaga discuţie pe care Filosoful o va întreţine cu acest diavol-Turnător in absentia nu este decât o meditaţie pe tema răului, una dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit în literatura memorialistică publicată după 1989.