Că e într-un fel, că nu e în alt fel, La Vie d’Adele a adus în prim-plan un discurs despre personaje feminine care sunt în curs de devenire, de descoperire de sine, de maturizare. Acest dialog mi-a amintit de Cria Cuervos, al spaniolului Carlos Saura, realizat în 1975, un film într-o cheie cu totul diferită, însă preocupat în mare de aceeași temă a devenirii, a transformării unui personaj feminin.
La opt ani, Ana își aude tatăl murind în toiul nopții. După ce o vede pe amanta acestuia încercând să se strecoare pe furiș din casă cât mai repede, Ana intră in dormitorul tatălui ei, și fără vreun sentiment, duce paharul cu lapte din care băuse acesta la bucătărie. Semnificația gestului devine evidentă pe parcursul filmului, după ce ajungem să împărtășim trăirile protagonistei, desfășurate într-o casă unde moartea, amintirile şi joaca se suprapun pentru a construi un portret al copilăriei tulburător de onest. Rămasă împreună cu cele două surori sub tutela mătușii ei, Ana își petrece vara cufundată în amintiri cu mama ei, în jocuri de-a adulții, în bătălia interioară de a se defini pe sine.
Filmele cu acestă tematică a “devenirii” pot fi înțelese prin parametrii Bildungsromanului, un gen literar în care tânărul protagonist, inițial frământat de dileme, de nesiguranțe și de singurătate, parcurge un drum, populat cu obstacole, la finele căruia își găsește o identitate și un echilibru. De obicei, este un exercițiu retrospectiv, personajul povestind semnificația acelor obstacole odată ajuns la maturitate. Impactul profund al genului stă în faptul ca îl încurajează pe cititor să se identifice cu trăirile de natură existențială ale protagonistului, prin intermediul cărora să caute să înțeleagă mai bine propriile experiențe din copilărie/adolescență.
Cria Cuervos pare să “îndeplinească” aceste condiții. Ana, ajunsă la douăzeci şi ceva de ani, își amintește, uitându-se la cameră, de tristețea și amoralitatea cu care se confrunta la opt ani. Lipsit de nostalgia si sentimentalismul care îmbracă de obicei aceste exerciții de memorie, filmul este de o intensitate crudă, performanță ce i se datorează micuței Ana Torrent, actrița ce o interpretează pe Ana, ale cărei priviri rămân întipărite în mintea spectatorului mult după finalul vizionării. Iar jocul “de-a femeia” al celor trei surori, obsesia Anei pentru un singur cântec pop, îndârjirea ei împotriva mătușii (care de fapt nu este un personaj negativ), disperarea cu care se agață de memoria mamei pentru a-și combate singurătatea sunt etape cu care un spectator se poate identifica si care o (îl) pot ajuta să reflecte asupra propriei copilării printr-o nouă prismă decât cea colorată în roz.
Însă pentru mine, punctul cel mai puternic al filmului este perspectiva din care Saura abordează ideea devenirii şi identității. El nu îi dictează Anei o identitate, o tipologie în care s-ar încadra la sfârșit și care ar fi dictată și spectatorului, care s-a identificat cu Ana pe parcursul filmului. Geraldine Chaplin, actrița ce o interpretează pe Ana ajunsă la maturitate joacă si în rolul mamei Anei. Această suprapunere ridică sub semnul întrebării ideea de finalitate a maturizării, a devenirii. Este Ana cea matură reală sau doar o altă fantezie a copilei, pentru care prezentul, trecutul și viitorul coincid?
Rupând liniaritatea narativă prin intercalarea timpilor, Saura o “eliberează” pe Ana de predeterminare, de atingerea unei identități inevitabile ce ar rezulta din trecutul acesteia. El se joacă cu personajul acesteia, la fel cum Ana se joacă cu identitatea de “femeie”, punându-și peruci caraghioase, dar nedorindu-și să devină un anumit stereotip de femeie.
Scena în care Ana, după ce o imită pe mătușa ei, se uită direct la cameră, spre noi, spunând ca ar vrea ca aceasta să moară, face trimitere la momente din Godard. Ea capătă tridimensionalitate, devine un personaj care nu este condus de acțiunea filmului ci dimpotrivă, preia controlul acțiunii și atrage atenția asupra faptului că ea nu vrea să i se atribuie o anumită identitate, prin care ar deveni un personaj “de carton”.
Multe filme, în special cele Hollywoodiene, se bazează pe tendința spectatorilor de a compartimenta odată ce li se dau anumite indicii despre personaje. Deși Cria Cuervos a fost realizat în contextul tranziției de la regimul lui Franco, relevanța filmului în contextul contemporan stă în modul în care ne încurajează să ne jucăm cu identitățile, să ne opunem atribuirii de șabloane.
