Către Vasile Ernu, victimă a regimului conservator, neoliberal

Am citit un interviu al dlui. Liviu Antonesei cu Vasile Ernu, l-am citit pentru că mi-a fost semnalat întrucât numele meu şi al câtorva prieteni (Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir) apărea în el. Nu era vorba nicidecum de o polemică legată de istoria ideilor, de o dezbatere în jurul unor cărţi în acest interviu. A existat în acest sens un dialog, articolele au fost publicate în Lapunkt şi site-ul nostru a oferit cu eleganţă şi dreptul la replică.

De aceea, citind acest interviu, am fost mirat şi amuzat să aflu că fac parte dintr-o cabală, alături de Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir, care împiedică publicarea uneia dintre cărţile lui Vasile Ernu, cărţi despre care aflu că sunt cerute cu insistenţă peste hotare de editori prestigioşi şi despre care ştiu că o parte au fost publicate la una dintre editurile româneşti cele mai prestigioase, editura Polirom, pentru care Vasile Ernu a şi lucrat (lucrează?). În plus şi un premiu USR, dar şi alte măreţe realizări, numeroase tiraje, notorietate etc., toate sunt trecute în revistă, cu modestie, de către autor.

Cu toate acestea, descopăr că Vasile Ernu se socoteşte o victimă a sistemului neoliberal şi că împreună cu prietenii mei am încercat să zădărnicesc publicarea cărţii sale la editura Curtea Veche. Cu această ocazie, ne conferă titlul infamant de cenzori ai libertăţii (sale) de expresie. Desigur, Vasile Ernu nu aduce nicio dovadă în acest sens, dar când au fost dovezile un argument în spaţiul public românesc unde ghicitul, supoziţia, capacitatea de predicţie şi alte forme de intuiţionism şi mantică care încep cu expresia « E clar că… » fac din probă, verificare, ceva caduc…

Argumentul ar fi o discuţie cu directorul editurii, dl Arsene, discuţie suspendată cu milostenie de către scriitor pentru a nu mai chinui un suflet încărcat de remuşcări, supus unor presiuni teribile, silit de către susnumiţii, să cenzureze un scriitor remarcabil. Plonjând în vagul unor subînţelesuri, sugestii şi intuiţii, concluzia nu poate fi decât una, Tismăneanu, Stanomir şi Mitchievici au determinat retragerea cărţii sale de la Curtea Veche. În plus, opinează Vasile Ernu, se vede cu ochiul liber vinovăţia noastră structurală, în cazul de faţă: suntem reprezentanţi ai sistemului conservator, ai establishmentului etc.

Vasile Ernu detectează cu un al şaselea simţ pe cei culpabili, privilegiu regal cândva, când toţi principii Ţărilor de Jos, cu un bun simţ remarcabil, gustau din supa unei nefericite opărite de vie în ulei clocotit pentru a spune dacă a fost vrăjitoare sau nu. Şi nu se înşelau niciodată. Lăsând la o parte papilele unei jurisprudenţe eficiente, Vasile Ernu ţine să ne asigure nu numai de toate acele succese şi calităţi enumerate mai sus, dar şi de faptul că nu se va lăsa, că nimic nu-l va opri pe el să vorbească şi cărţile lui să apară. Nu, cenzura capitalistă nu-l va îngenunchea. Va lupta până la capăt împotriva capitalismului corporatist, împotriva conservatorismului şi împotriva reacţiunii. Şi cei care cred că îl pot opri, nu au văzut încă nimic. Impresionant! Magnific! De altfel, noua sa carte, Sunt un om de stânga, ne izbeşte cu forţa unei revelaţii şi aproape ne cutremură. Într-adevăr, nu ne-am fi dat seama! În sfârşit, am înţeles!

Există totuşi ceva amuzant în ceea ce priveşte arguţia militantă a lui Vasile Ernu, ceva care, într-un fel, mă face să zâmbesc. Vasile Ernu ne acuză că am fi retrograzi, depăşiţi, incapabili să ieşim din cercul vicios al unor teme demodate, stalinism, leninism etc. – nota bene, leninism pe care el îl elogiază în cărţile lui alături de Zizek& co – invitându-ne să ne adecvăm prezentului, dacă nu şi viitorului care pentru orice vizionar are nişte coordonate precise. Spun că e amuzant când Ernu ne trimite să vedem în manifestaţiile tinerilor din stradă semnele mâniei proletare, zorii revoluţiei şi viitoarele baricade antiestablishment care vor răsturna capitalismul. E amuzant pentru că, în timp ce ne îndeamnă să fim racordaţi la prezent, în manifeste pe care le găzduieşte pe site-ul Criticatac, manifeste precum cel semnat misterios Mâna de Lucru, revoluţia a rămas pentru Ernu la nivel de ciocan şi nicovală, de braţ vânjos muncitoresc dătător de tumefacţii.

În epoca ipodurilor, ipadurilor, nanotehnologiei, ciberneticii, Vasile Ernu ne exemplifică ce înseamnă a fi modern, up to date, printr-o simbolistică rămasă în comuna primitivă a comunismului, printr-o revoluţie a ciocanului. Secera lipseşte deoarece masele largi ţărăneşti s-au dovedit de-a lungul timpului refractare la revoluţie, de aceea au trebuit nivelate cu forţa. Dar nu mă îndoiesc că şi secera şi-ar fi avut un loc de cinste lângă ciocan. În plus, oricât de conservatori şi retrograzi am fi nu vei vedea pe site-ul lapunkt mesaje cu « mâna-n gâtul » cuiva, fie ea şi Mână de Lucru. (A se citi finalul acestui admirabil manifest). Uneori astfel de expresii devin purtătoare de ecou, iar cel trezit în mine a fost cel al unui nefericit, dar revelator catren al lui George Bacovia din Serenada muncitorului: „Eu sunt un monstru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri noi,/Şi-n lumea voastră abia-încap…/ Dar am să dau curând la cap”. Las la alegerea Mâinii de Lucru instrumentul cel mai eficient pentru dialogul democratic, pumnul sau ciocanul. Sigur, Vasile Ernu ne va asigura că e vorba doar de o metaforă. Dar cât de bine aleasă. 50 de ani de umanism socialist în România ne spun însă altceva.

Regret, orice aş face, nu îmi plac secera şi ciocanul, le-am văzut prea mult timp însoţind idioţenia, violenţa, resentimentul şi impostura încât să mă mai entuziasmeze apelul la o lume mai bună purtând aceste embleme sau numai unele dintre ele. Credeam că vremea ideologiilor dictate de ciocănari, ceferişti şi turnători ( mă refer, desigur, la industria oţelului) a trecut. Hello! Hipsterii şi mari şi mici au depăşit stadiul pirogravurii, letconului, strungului şi prelucrării prin aşchiere. În plus, ei visează să meargă la spa, să aibă ultimul gadget tehnologic, puţină iarbă, companioni veseli, entertainment cât mai mult, nicidecum să iasă la prăşit sau să călească oţelul.

Clasa muncitoare pe care o caută Ernu îşi doreşte să se îmburghezească, nu e frământată de idealuri revoluţionare, ci de accesul democratic la Mc. Do, se vrea consumeristă până la refuz. Îmi pare rău ,Vasile, dacă vestea bună este că tinereţea va fi totdeauna de partea revoltei, motivele nu prea au mare importanţă, vestea proastă pentru tine este că neocomunismul tău cu parfum de anarhism botezat anticapitalism care promite ciocan şi nicovală nu e deloc cool pentru aceşti tineri şi e al naibii de vechi şi prăfuit ca şi limbajul întrebuinţat de tine.

Poţi deschide cu el un club al pensionarilor cel mult, un cenaclu ideologic pentru tineri furioşi sau câteva porţi pe la occidentalii îmbătaţi de utopie, gauche caviar, care prizează umanismul în doze homeopatice lubrefiat cu trufe şi vin de Madeira să evite indigestiile şi toxinfecţiile cu neamuri proaste, mai ales dintre cele estice. Iar tu nu eşti un om de stânga, cum declară pentru naivi titlul volumului tău, ci un om de extrema stângă căruia regulile unui joc democratic cu „prostii” precum parlamentarism, pluripartitism, separare a puterilor în stat, piaţă liberă, horribile dictu, liberalism etc. îi repugnă. Întreabă-i pe revoluţionarii din jurul tău care subminează capitalismul din interior, dându-i zilnic lovituri mortale din peniţă, în interiorul confortului burghezo-capitalist, dacă ştiu să ţină un ciocan în mână sau să bată un cui fără să-şi pună serios în pericol falangele distale sau ce contacte au avut, cum stă bine unor oameni de stânga, cu mâna de lucru.

Probabil că o mică parte cunosc clasa muncitoare sub forma instalatorului venit să repare chiuveta evitând să se murdărească când trec pe lângă el. Dacă nu, pot consulta tableta, ipadul, ipodul sau alte noi mijloace capitaliste de exploatare a omului de către om. Care au fost inventate special pentru lupta cea mare. Această ipocrizie, acest cinism al revoluţionarilor de carton care nu şi-ar sacrifica o picătură din confortul personal, – nu e vorba de tine, tu eşti autentic şi îţi pot înţelege şi dispreţul secret faţă de imitatorii fără conştiinţă revoluţionară -, pentru clasa muncitoare pe care o cunosc din poze mă amuză trist.

Sincer, pe cât de mult îţi apreciez literatura memorialistică din „Născut în URSS”, şi nu voi înceta să îmi afirm această preţuire, pe atât literatura ta ideologică îmi provoacă un mare căscat. Chiar dacă împachetat în sofisme şi paradoxuri terminale, cu puţin dintr-o écriture artiste, miezul literaturii tale ideologice nu sare departe de reîmprospătările ideologice ale socialismului cu faţă umană din anii ’70. Tinerii care te înconjoară erau prea mici pe atunci ca să păstreze memoria dezgustului iremediabil de poncifele anticapitalismului militant. Din punctul meu de vedere, dacă aş putea, le-aş oferi biletul nu către URSS, ci doar către Romania anului 1989, – un bilet dus-întors, unul doar dus ar fi o cruzime! -, o excursie de o lună cu clasa sau pe cont propriu într-o ţară a clasei muncitoare unde umanismul leninist a izbândit şi unde ei sunt duşmanul de clasă, pe treapta cea mai de jos în lanţul trofic. Ar fi descoperit cu toate celulele firii ceea ce înseamnă, cu parafraza de la o reclamă: „Partidul te vrea tuns!”.
Mai este ceva care frizează însă duplicitatea, relativismul moral în textele ale, jocul de-a paradoxul din care derivă o falsificare a adevărului. Iată o mostrăchiar din interviul tău, şi pentru a nu exista confuzii te voi cita: “Știi cum e. Ultimul regim care și-a respectat intelectualii, ca să vorbesc mai cinic (s.n.), a fost comunismul. În ce sens. Comuniștii, dacă scriai ode, așa cum o face și actualul regim, te remunerau gros. Dacă îl criticai, te trimiteau în Gulag. Asta înseamnă că se temeau de tine, deci te respectau.” Faci o confuzie enormă asimilând respectul terorii, spaimei. Respectul autentic nu este generat de teroare, de teamă, ci provine dintr-un exerciţiu de admiraţie, pentru o serie de virtuţi pe care altul le deţine, este o admiraţie care provoacă, cel mai adesea, emulaţia. Sufletele inferioare, contorsionate, incapabile de înălţare, transformă admiraţia în resentiment.

Însă o falsificare şi mai mare este ceea ce tu afirmi, şi anume că reprezentaţii regimului comunist ar fi avut cel mai mic respect pentru intelectuali din frică faţă de aceştia. Iar expresia acestui acest respect s-ar fi concretizat fie în exterminarea lor, fie în mituirea lor. Într-adevăr, comuniştii au exterminat sau traumatizat câteva generaţii de intelectuali, adeseori pentru culpa de a fi citit o carte interzisă (vezi lotul Noica-Pillat) sau de a fi gândit puţin altfel (I.D.Sârbu). Regimul carceral implicând cele mai odioase condiţii şi în mod sistematic tortura şi umilinţa (vezi fenomenul Piteşti, probabil o culme a respectului după logica dezvoltată mai sus de tine) evocă dispreţul şi resentimentul profund faţă de valori de la cele culturale la cele morale, în orice caz un dispreţ major faţă de intelectuali în particular şi faţă de om în general, intelectul şi educaţia în sine fiind asimilate păcatului capital. (Şi ţărani care s-au opus colectivizării au suportat acelaşi tratament inuman). Cel de-al doilea versant al dispreţului ţine de mituirea intelectualilor, de aservirea lor, de transformarea lor în propagandişti, în turnători, în cântăreţi sârguincioşi ai Partidului etc. pe o scară foarte largă a ignominiei. Vezi vreun respect în asta, dragă Vasile? Are vreun respect cel care cumpără o conştiinţă pe doi bani sau mai mulţi, pentru cel cumpărat?

Mai degrabă, ceea ce comuniştii caută este o complicitate murdară, macularea a ceea ce orice fiinţă umană protejează în forul cel mai intim, mica insulă de inocenţă, de onestitate din fiecare dintre noi. Aşa cum o afirmă şi Adam Mihnick în Scrisori din închisoare şi alte eseuri: „Pentru aceşti oameni, cu ochi alunecoşi, dar lipsiţi de viaţă, cu minţi greoaie, dar îndemânatice când e vorba de torturi, cu sufletul josnici, dar tânjind după recunoaşterea socială, nu eşti decât o simplă materie primă care trebuie modelată.” Aceasta este expresia autentică a respectului în comunism! Cărţile şi implicit mărturia Hertei Müller aduc o dovadă în plus cât de mult respectau comuniştii un intelectual, tortura psihologică făcând aprte din exerciţiul lor de admiraţie!

Am întâlnit utilizat până la refuz genul acesta de paradox facil, de sofism modest, labil la confiniile cu amoralismul şi cinismul – termenul de „cinism” întrebuinţat de tine, în acest sens, e corect – în volumul tău Ultimii eretici ai imperiului. Încercările de pastişă după Boris Groys, de asemenea, nu mi-au scăpat, însă B.G. este minunat chiar şi în speculaţie, rămânând un teoretician remarcabil prin inteligenţă şi evitând să facă pe profetul şi moralistul, roluri dragi ţie. Şi nu în cele din urmă, stă şi o confuzie enormă, dar intenţionată, pe care o faci între un regim dictatorial şi unul democratic cu toate scăderile lui, numeroase şi criticabile din unghi neoliberal şi neoconservator deopotrivă.

Nu deţine Criticatac monopolul abordărilor critico-polemice cum laşi să se creadă. Într-un regim democratic ai voie să criticataci cât pofteşti, cărţile tale apar la edituri de prestigiu, vocea ta se face auzită, mediatizarea este maximă, ba chiar cu un subtil parfum de dizidenţă marca Rivegauche. Cea mai curată lipsă de respect, în logica ta! Pe când într-un regim dictatorial, precum cel al României lui Ceauşescu, ca să nu dau exemplu de regimuri „umaniste” precum al lui Pol Pot sau Kim Ir Sen, vocea ta nu doar că nu s-ar fi făcut auzită, sau ar fi fost preţ de un piuit, dar ai fost băgat la bulău, iartă-mi termenul prea dur, pe motive de încălcare a regulilor de circulaţie, unde câţiva deţinuţi de drept comun ţi-ar fi făcut ce i-au făcut inginerului Ursu, – culpa, ţi-o amintesc, ţinuse în tăcere un jurnal, în care scria ceea ce nu putea spune -, şi asta cu un respect nemăsurat pentru profilul tău revoluţionar de om de stânga cu principii. Varianta mai soft şi în acord cu profilul tău de intelecutal dizident ar fi fost un spital de psihiatrie unde îndopat cu neuroleptice şi creierul transformat în melasă ai fi vegetat cuminte-leşinat-visător în grădină alături de alte legume, până când apt să spui Ga-Ga ţi s-ar fi redat toate drepturile democratice. Dacă ai fi avut norocul să fi fost cunoscut prin intermediul Europei Libere sau a altor organisme internaţionale beneficiai de un pachet mai modest de respect: arest al domiciliu, din când în când câte o bătaie de antrenament, tortură psihologică, şicane legate de sănătatea ta precară în speranţa unui deces prematur etc. (a se vedea cazul Doina Cornea). Altfel, dragule, admirabil sofismul tău despre respect, e de efect.

Nu îţi face griji, nu sunt obsedat de ceea ce scrii, nici de opţiunea ta ideologică, deşi, pentru tine, cred că totul se tranşează în termenii duşmăniei de clasă, ai adversităţii ireductibile, ai baricadei, ai lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Însă, îmi pare rău Vasile, credeam că ai o doză minimă de fair play care îi poate aduce la o masă rotundă a dialogului chiar şi pe cei ale căror idei sunt complet diferite. M-am înşelat, dar nici aceasta nu e atât de grav. Îţi scriu această scrisoare pentru că nu aş vrea să faci din textele mele şi ale prietenilor mei perfect oneste, chiar dacă în dezacord cu ideile tale, stofa din care tu îţi confecţionezi martiriul mediatic şi lacrima de crocodil vărsată pe altarul libertăţii de expresie, cu care mentorul tău, Lenin, nu a fost nicio clipă de acord. Este eficientă, trebuie să recunosc, dar în acelaşi timp şi puţin abjectă metoda.

De asemenea, te avertizez colegial asupra unui început de narcisism galopant în ce te priveşte, atunci când consideri că eşti atât de important încât complotul lumii acesteia te are drept ţintă, iar „conservatorii”, „neoliberalii” recte, Tismăneanu, Stanomir şi Mitchievici, urzesc planuri diabolice pentru a te reduce la tăcere, blocând apariţia unei cărţi ale tale care ar putea fi publicată foarte bine la alte 10 edituri prestigioase cum singur o afirmi.Te rog, încă odată, nu ne face parte a unui roman conspiraţionist mai prost decât cele ale lui Pavel Coruţ (Putem spera măcar la Dan Brown?). E foarte trist când calomnia frizează prostul gust. Şi aici ai dreptate, ne-ai prins, toţi cei trei inculpaţi sunt elitişti şi burghezi şi plictisiţi peste măsură de umanişti contrafăcuţi. Toţi detestăm cărţile proaste, sofismele ieftine şi deopotrivă minciunile lipsite de imaginaţie. Eu cred că poţi mai mult.

Cu amuzament,
Angelo M.

P.S. Nu te vei supăra dacă pe viitor voi evita în relaţie cu tine cuvântul „respect” în adresări burgheze de tipul „cu respect”. Dumnezeu ştie cum ai putea interpreta!

5 Comentarii

  1. Intelectualii critici ai regimului comunist erau exterminati din respect, grait-a Vasile!

    Ia uitati-l cum sufera de lipsa de respect, ca ti se face si mila, zau. Pai critica si iar critica, ataca si iar ataca si nu-l inchide nimeni? de torturat in vreun beci sau macar la un hochparter nici nu incape vorba. O deportare mica? As! pai ce vremuri traim domnilor, ca-ti vine sa emigrezi da nu prea mai ai unde. Ar fi vrut in Coreea de Nord da cica nu i-au dat voie sa intre cu ipadul si Ernu a facut cale-ntoarsa. Noroc cu cenzura asta neoliberala da-i ajunge pe-o masea! Poate o pica ceva de la Mos Gerila cu ocazia sarbatorilor de iarna.

  2. Bine, bine. Să-i critici sistemul logic al lui Ernu, înţeleg, e un om de stânga, la rug! Câţi critică sistemul marxist şi câţi pe cel ceauşist? Nu, nu e acelaşi. Pe lângă acest fapt, sunt de acord să-i combateţi conceptele preopinentului, dar de aici şi până la a-i denigra limbajul, mai e mult drum, foarte mult. În aceste zile, umplute până la refuz cu sinonime livreşti, e mai „greu” să scrii simplu. Cu toate acestea, vă respect verva editorială.

    • angelo Mitchievici says:

      Aveţi sentimentul că textul meu îl incinerează chiar şi numai simbolic pe Vasile Ernu în calitatea sa de om de stânga? Nu am această intenţie şi, în orice caz, textul meu nu are aceste virtuţi „arzătoare”, e mult mai modest şi răspunde unei acuzaţii nefondate, care e departe de a fi una benignă. Nu i-am „denigrat” limbajul câtuşi de puţin, am observat însă inconsistenţa unor afirmaţii voit provocatoare, a unor sofisme jucate în baza unui relativism moral la confiniile cu confuzia. M-am referit la sens, în primul rând. În al doilea rând, m-am referit la anumite inconuri, la o anumită emblematică, simbolistică, reflectată uneori şi de limbaj. Aveţi dreptate, e dificil să scrii simplu, iar dincolo de propria mea opţiune stilistică din acest eseu, preţuiesc mult un stil concis, simplu. E un deziderat mai vechi pe care nu ştiu când îl voi împlini. Mulţumesc că mi-aţi amintit! Angelo

  3. inteligent si de bun simt, dar nu cred ca tine cu argumente pentru oamenii astia (Ernu, Rogozan, Karnoouh< colegul Cernat etc. – un etc. pe care abia-l tin in struna). N-o sa-l auzi vorbind niciodata despre Ursu, iar daca o va face, va spune ca a omul a fost respectat, deci ucis.

    Nu cred ca Ernu e atit de vinovat precum citiva oameni cu aura de destepti, daca nu cumva superdestepti, care-i tin isonul. Uita-te la paratexte (sau cum le zice): prefete, introduceri, adoratii, adulatii si alte mirsavii.

    Dincolo de asta, coministii, in orice versiune, au nevoie de dusman. Un dusman respectabil. Altfel spus, au nevoie sa paraziteze figuri. Asa cum spune fragmentul de interviu citat, ei te respecta, va respecta. V-ar omori sau v-ar plati, ca sa fiti cu ei. Atit de mult va respecta, incat ar da orice sa fie Tismaneanu, Stanomir, Mitchievici; sau Liiceanu, Patapievici si alti boieri ai mintii.

    Lateral de asta, Nascut in URSS nu ti s-a parut un Zinoviev reciclat, de uz romanesc, sectiunea necunoscatori?

    • angelo Mitchievici says:

      Draga Domitian,

      Sincer, nu mi s-a părut că „Născut în U.R.S.S.” este o carte rea şi în niciun caz un „Zinoviev reciclat”. Eu o consider o carte bună. E opinia mea şi e posibil să greşesc. Am citit această carte a lui Vasile Ernu cu plăcere şi am înţeles estalgia lui, chiar dacă lumea după care tânjeşte nu e şi lumea mea. Mă simt apropiat de Ernu în ceea ce el relevă ca scriitor, o incontestabilă sensibilitate, mă departez acolo unde el devine ideolog şi profet, cinic şi cabotin deopotrivă. Ceea ce Ernu nu a înţeles sau dacă a înţeles a falsificat cu cinism pentru puţin marketing cultural (păcat!) ţine de faptul că nu aş îngrădi niciodată libertatea de expresie a unui scriitor ca şi mine, „mon sembable, mon frere”, cum ar zice un poet minor! Sunt atât de departe de această calomnie, de altfel, singurul fapt care m-a determinat să scriu un eseu mai acid, privind cu mai mare atenţie la o practică a sofismului şi paradoxului în cărţile sale.
      Mi se pare pertinent ceea ce spuneţi referitor la identificarea unui inamic de către liderii bolşevici/comunişti, ura (de clasă) sau resentimentul sau măsurile draconice de inginerie socială trebuiau să aibă o motivaţie. Vă mulţumesc pentru comentariu! Angelo

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *