Camus, omul revoltat

Camus rămâne unul dintre marii demistificatori într-o epocă a mistificării, a misticii revoluţionare, a fronturilor populare, a marilor prietenii cu comunismul în general şi bolşevismul în particular. Configurând harta angajamentelui ideologic al intelectualităţii europene occidentale de partea cauzei comuniste la data apariţiei eseului Omul revoltat (1951) constatăm cu stupoare că scriitorul francez este printre foarte puţinii care sunt capabili să articuleze un „nu” asumat public cu o fermitate care devine o lecţie a curajului şi demnităţii. Ca acest „nu” să fie validat este necesară scurgerea câtorva decenii bune şi o serie de evidenţe tulburătoare asupra practicii totalitare în Rusia sovietică, Europa Centrală şi de Sud-Est. Deziluzionaţii anilor ’68 vor căuta refugiul în purismul doctrinar al satrapiilor orientale despre care nu ştiau mai nimic, în maoism. Şi ferovrile îşi au modele lor. Când acest NU care intră în definiţia omului revoltat, un „nu” la antipodul negaţionismului nihilist, începe să îşi probeze legitimitatea Camus este deja mort. Faptul de a nu fi parcurs o etapă consistentă a iluziilor pentru a se deziluziona ulterior l-a costat mult în faţa unor entuziaşti ai solidarităţilor cu regimurile totalitare definite ca umaniste. Eugen Ionescu mărturisea în jurnal faptul pe care intelighenţia rivegauche nu i l-a iertat niciodată, şi anume nu faptul de a fi fost un anticomunist, ci faptul de a nu aceea fi trăit alaturi de ceilalţi fervoarea iluziei înainte de a o peirde definitiv. Cu alte cuvinte, păcatul capital al lui Eugen Ionescu, precum şi cel al lui Camus a fost luciditatea, acest curaj de a spune „nu” şi titlul emblematic al unui volum de Eugen Ionescu. Lectura eseurilor sale nu este doar potrivită unui context irecuperabil, ea este actuală într-un moment al reluării licitărilor utopice, a reţetelor fericirii ideologice, a reîncălzirii unor proiecte vechi de către noi ucenici vrăjitori care au văzut idei şi pentru care gena leninismului aşteaptă o nouă mutaţie, o nouă reîncarnare providenţială, o nouă revoluţie, o nouă stângă radicală. Temele stângii sunt trecute printr-un necruţător filtru al deconstrucţiei paradoxului, al silogismelor, al idealurilor proiectate în absolut, a radicalismului revoluţionar.

Reiau două idei fundamentale din eseul Nici victime nici călăi, subcapitolul „Socialismul mistificat”. În primul rând, spune Camus, teroarea se legimitează în momentul în care admitem principiul „scopul scuză mijloacele”, un propriu al ideologiilor nihiliste, dar şi a umanismului sovietic care vede în atingerea unui scop nobil, eliberarea umanităţii de orice constrângeri accesabilă prin orice mijloace. În fapt, a fost vorba, cel mai adesea, de cel mai pur cinism politic, de pervertirea ideii de bine. Procesele de la Moscova din timpul ejovscinei, eliminarea principalilor lideri bolşevici prin punerea în scenă a unor fantasmagorice culpe relevă ceea ce Camus sesiza bine ca o expresie a caracterului radical al ideologiei leniniste, dar şi a orbirii ideologice a intelectualilor de stânga din zona occidentală care au cauţionat teroarea şi mistificarea în virtutea nobilei cauze sub egida căreia evolua. Ceea de-a doua idee esenţială a microeseului, salutară în contextul politic al momentului, relevă incapacitatea de a recupera doctrinar marxismul într-o variantă democratică, ca o autentică soluţie politică. De aici derivă şi incapacitatea regimurilor comuniste de a se regenera. Spune Camus: „Marx nu poate fi depăşit, pentru că el a mers până la ultimele consecinţe”. Eshatonul marxist, absolutismul său, pretenţia de a acţiona în direcţia unor imuabile legi ale istoriei probează nu doar conţinutul utopic al doctrinei, ci şi prezenţa in nucce acolo a unui radicalism derivat ulterior în expresiile sale totalitare.

Recitind da capo al fine eseul său mi se pare şi astăzi uluitoare luciditatea sa, cu mult înainte ca aburii alcoolului ideologic să se risipească din mintea intelighenţiei stângiste, într-un context ostil până la extrem afirmării adevărului despre experimentul sovietic. În corpul minunatului său eseu am regăsit câteva pagini uluitoare, în subcapitolul intitulat Totalitatea şi procesul. Acest microeseu ar trebui să fie prezent în orice antologie despre totalitarism pentru că nu cunosc o analiză mai concentrată a sa. În fapt, avem o succintă dizertaţie asupra pervertirii ideologice a unor idei: ideea de istorie, ideea de individ, ideea de umanitate, ideea de prietenie şi implicit cea de iubire, ideea de justiţie şi implicit cea de proces.
Comerţul simbolic ilicit cu istoria al stalinismului presupune o falsificare permanentă a ei, chiar şi în zona evidenţelor, adică a istoriei recente a partidului. Tot ce nu serveşte ideologia – artă, istorie, cultură, tradiţie, filosofie etc -, este excomunicat, amputat sau deformat; este vorba, în termenii lui Martin Malia, de o ideocraţie partocratică. „Nu i-a fost de ajuns să nege sau să ignore ceea ce, în istoria lumii, este inasimilabil prin doctrină, nici să respingă cuceririle ştiinţei moderne. I-a fost necesară chiar refacerea istoriei, chiar a celei mai apropiate, mai bine cunoscute, şi, de exemplu, a istoriei partidului şi a revoluţiei.” Camus observă cum istoria este rescrisă într-un ritm accelerat în cuprinsul principalului oficios al PCUS, Pravda. Istoria se înscrie în linia ideologică a Partidului la un moment dat, linie dicatată de liderul maxim, făcând abstracţie de adevăr, sfidând orice coerenţă sau facticitate. „Acceleraţia timpului nsotru atinge şi fabricarea adevărului, care, în acest ritm, devine pur şi simplu o fantomă.”

Cât priveşte ideea de individ, Camus are o intuiţie remarcabilă asupra a ceea ce presupune raportarea ideologică la o astfel de noţiune şi punerea în act a ei. Nu doar îngenuncherea oricărei manifestări a individualităţii defineşte proiectul comunist, proiect al oricărui terorism de stat, ci transformarea naturii umane până la completa ei anihilare în datele ei primordiale, esenţiale. Observaţiile lui Camus privind caracterul totalitar al doctrinei aveau să fie reluate, reformulate de Hannah Arendt, dar şi de Alain Besançon în Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Şoah”-ului : „Proiectul comunist este de la început total. El vizează în extindere revoluţia mondială şi în cuprindere o mutaţie radicală a societăţii, a culturii, a înseşi fiinţei umane.” În ce măsură acest experiment a fost dus până la ultimele consecinţe stau mărturie formele extreme de reeducare ideologică pentru care experimentul Piteşti din România rămâne o capodoperă a ororii. „Persoanele nu sunt ostile Imperiului doar în calitate de indivizi: atunci, teroarea tradiţională ar putea fi suficientă. Îi sunt ostile în măsura în care natura umană, până acum, n-a putut trăi niciodată doar în istorie şi, într-adevăr, i-a scăpat pe undeva. Imperiul presupune o negare şi o certitudine: certitudinea infinitei plasticităţi a omului şi negarea naturii umane.”

Pervertirea ideii de justiţie, relevă din plin ceea ce procesele spectacol de la Moscova, exportate ulterior în statele-satelit ale Uniunii Sovietice din Europa Centrală şi de Sud-est – Camus se referă explicit la procesul lui Laszlo Rajk – au în comun, şi anume, anularea oricărui rezidiu de demnitate umană, a contestării tăcute a pedepsei, transformarea victimei în propriul său acuzator prin autodenunţarea pentru vinovăţii imaginare, necesare însă pentru edificarea unui inamic redutabil, strecurat în cele mai înalte foruri ale partidului. Arthur Koestler, în romanul său, Întuneric la amiază (1940), atinsese miezul acestei enorme pervertiri a actului de justiţie. „Un om viu poate fi înrobit şi redus la stadiul istoric de lucru. Dar dacă el moare refuzând, reafirmă o natură umană care respinge ordinea olucrurilor. De aceea, acuzatul nu e prezentat şi ucis sub ochii lumii decât dacă el consimte să afirme că moartea sa va fi dreaptă şi conformă Imperiului lucrurilor. Trebuie să mori dezonorat sau să nu mai exişti, nici în viaţă, nici în moarte. În acest ultim caz, nu mori, ci dispari. La fel, condamnatul, dacă suferă o pedeapsă, pedeapsa lui protestează în tăcere şi introduce o fisură în totalitate. Dar condamnatul nu e osândit, el e înlocuit în totalitate, el edifică maşina Imperiului. Se transformă în rotiţă a producţiei, atât de indispensabil, până la urmă, încât nu va mai fi utilizat în rpoducţie pentru că e vinovat, ci considerat vinovat că producţia are nevoie de el. Sistemul concetraţionar rusesc a realizat, într-adevăr, trecerea dialectică de la guvernarea persoanelor la adminsitrarea lucrurilor, dar confundând persoana şi lucrul.”
Din anularea persoanei şi a unicităţii sale decurge şi pervertirea ideii de prietenie într-un „Imperiu al prieteniei”, o prietenie care este „aceea a lucrurilor, căci prietenul nu poate fi preferat Imperiului”. Prietenia între două persoane nu mai corespunde unor afinităţi, unei alegeri subiective, exerciţiului de admiraţie, ci devine marcă obligatorie a solidarităţii în cuprinsul susţinerii aceluiaşi crez ideologic. Relaţia subiectivă pe care prietenia o constituie între doi indivizi este înlocuită cu ceea ce Camus numeşte „domnia prieteniei”, mai bine tradusă ca „dictatură a prieteniei”. Aş spune astăzi că termenul cel mai potrivit să înlocuiască în termenii acestei solidarităţi partinice cuvântul prieten este acela de tovarăş. În temeiul aceleiaşi solidarităţi, femeia iubită cu care întemeiezi o familie devine nu doar soţie, temen burghez, ci tovarăşă de viaţă. Aş zice, pornind de la observaţia subtilă a lui Camus privind domnia legiferată a prieteniei că acesteia îi corespunde cel mai bine tovărăşia sau întovărăşirea tuturor, forma de reificare a prieteniei şi de dizolvare a esenţei sale, punerea în acord a două sensibilităţi afine, a două subiectivităţi. „Prietenia lucrurilor e prietenie în general, prietenia cu toţi, care presupune, când trebuie s-o păstrezi, denunţarea fiecăruia. (…) Sub domnia persoanelor, oamenii se leagă prin afecţiune: în Imperiul lucrurilor, oamenii se unesc prin delaţiune.”

Înainte de minunatul eseu al lui Milan Kundera despre relectura în context totalitar a operei lui Kafka, începând cu romanul său exemplar, Procesul, eseu publicat în Arta romanului, Camus are această intuiţie fundamentală, naşterea universului totalitar al procesului. În universul procesului culpabilitatea devine generală şi apriorică. În funcţie de direcţia ideologică şi pretinsa cunoaştere ştiinţifică a legilor istoriei, tribunalul istoriei poate judeca şi condamna pe oricine. Culpa nu se află neapărat în act, nicidecum în intenţie, ci este în primul rând o vină de gândire, o vină ideologică calificată astfel ca nesincronizare perfectă cu linia Partidului la un moment dat. Milan Kundera opiniază că, dacă în universul dostoievskian al crimei şi pedepsei, greşeala caută pedeapsa, în universul kafkian lucrurile stau pe dos, pedeapsa caută greşeala. Întregul fragment camusian merită redat: „La capătul acestei lungi insurecţii în numele inocenţei umane izvorăşte, printr-o perversiune esenţială, afirmarea culpabilităţii generale (s.n.). Orice om e un criminal care se ignoră. Criminalul obiectiv e tocmai cel care se credea inocent. El îşi judeca acţiunea în mod subiectiv drept inofensivă sau chiar favorabilă viitorului dreptăţii. Dar i se demonstrează în mod obiectiv că ea a adus deservicii acestui viitor. E vorba despre o obiectivitate ştiinţifică? Nu, ci despre una istorică. Cum poţi şti dacă viitorul dreptăţii e compromis, de exemplu, prin denunţarea nestăpânită a unei nedreptăţi prezente? Adevărata obiectivitate ar consta în judecarea după acele rezultate, care pot fi observate ştiinţific, asupra faptelor şi tendinţelor lor. Dar noţiunea de vinovăţie obiectivă dovedeşte că această ciudată obiectivitate nu e fondată decât pe rezultate şi pe fapte accesibile doar ştiinţei anului 2000, cel puţin. Până atunci, ea se rezumă la o subiectivitate interminabilă, care se impune celorlalţi drept obiectivitate: aceasta e definiţia filosofică a terorii. Această obiectivitate nu are sens definibil, dar puterea îi va conferi un conţinut decretând vinovăţie tot ceea ce nu o aprobă.”

Camus trece în revistă această această serie de pervertiri care culminează cu pervertirea ideii de revoluţie pe care se întemeiază întreg eşafodajul ideologic al partidului. „Contradicţia ultimă a celei mai mari revoluţii pe care a cunoscut-o istoria nu e, la urma urmelor, atât aceea de a fi pretins dreptate prin intermediul unui cortegiu neîntrerupt de nedreptăţi şi de violenţe. Robie sau mistificare, această nefericire aparţine tuturor epocilor. Tragedia sa este cea a nihilismului, ea se confruntă cu drama inteligenţei contemporane care, pretinzând universul, acumulează mutilările omului.” A-l reciti pe Camus nu ţine doar de o incursiune în istoria secolului XX şi secolul fricii cum îl numeşte scriitorul într-un articol publicat în Combat, în noiembrie 1946. Camus relevă de departe unul din acele spirite lucide capabile să descifreze resorturile intime ale vastei maşinării totalitare, o conştiinţă trează, acută capabilă să înfrunte răul pe teritoriul rezervat marilor teologi, pe teritoriul ideilor sau în context totalitar al ideologiilor. Pentru că înainte de a fi pus în act, răul este cauţionat ideologic, devenind expresia radicală a unei idei sau mai precis pervertirea unei idei. Despre acest rău vorbesc şi eseurile lui Camus şi implicit despre ceea ce cu sintagma memorabilă a lui Julien Benda s-a numit trădarea cărturarilor.

Aş încheia prin a spune că, fapt relevant, ultima carte a profesorului Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi lecţiile secolului XX, apărută recent la editura Humanitas, îi este dedicată acestei personalităţi exemplare, acestei conştiinţe lucide a secolului XX.

Un comentariu

  1. Moga Georgeta says:

    Foarte interesant și valoros eseu! Ar trebui citit de cât mai mulți oameni, in mod special de către cei tineri ! Camus ,un om lucid, un om genial! Mulțumim !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *