amintire din copilărie
noaptea târziu, şi cu ochii măriţi, ascultând
sunetul ploii în curtea mică din spate,
şi ştiind că a trecut totul – fără putinţa întoarcerii
în vremea curţii de piatră – şi când aşteptam
paşii lui zvâcniţi, grei – mergea totdeauna
foarte repede – şi pe urmă poarta scârţâind
şi mai trecuse o zi – şi puteam să adorm,
venise acasă. cu ochii deschişi, regăsind
simţământul de uşurare – dar şi spaimă, aşa cum
se luminează a ploaie, şi e lumina lividă.
uşurare – s-a întors acasă. eu am acum
mai mult decât dublul vârstei lui, şi nu l-am văzut niciodată
altfel decât fiind mult mai mare – şi mai înalt
şi mai împlinit decât nedesăvârşirile mele.
şi acum eu aş putea să fi fost tatăl lui,
şi îl ştiu, cu viaţa lui terminată, împlinită,
aşa cum mi-aş şti un copil pe care nu-l mai pot în nici un fel ajuta,
şi uneori – rar, sigur – mă regăsesc noaptea cu ochii deschişi
cu spaima de atunci. plouă şi e târziu, şi încă
el n-a venit.
© Humanitas Fiction 2012
