Despre ciorbe stricate şi alte feluri: un răspuns lui Vasile Ernu

Dragă Vasile, первый займ без процентов в каком мфо

Îţi dau dreptate, leninismul este o “ciorbă stricată”, cum spui, iar realul talent de scriitor, pe care ţi-l preţuiesc cum probabil că ţi-ai dat seama, te-a ajutat încă odată să gaseşti o expresie memorabilă. Însă asupra unui lucru te înşeli. Nu eu am reîncălzit ciorba aceasta, cu atât mai puţin eu am gătit-o. Doar am amestecat puţin în ea. Iar alţii înaintea mea, mai puţin norocoşi, au fost nevoiţi s-o înghită.

Ţi-am citit cu interes articolele pe care mi le semnalezi în răspunsul tău. Viziunea apocaliptică, postumană a societăţii de consum nu mi-e străină, am văzut-o în filme, în distopii şi dincolo de cosmetizări şi noi faţetări stilistice e aceeaşi pe care o vehiculau şi bolşevicii şi gauche caviar despre societatea capitalistă, aceeaşi “ciorbă reîncălzită”. Limbajul nu mai e butucănos, împiedicat, bolovănos ca în anii ’50 cu “ascuţirea luptei de clasă” etc, dar ceva tot a rămas: “goana după acumularea de bunuri”, “individualism extrem”, “masele largi”, “noua orânduire”, “distrugerea mai tuturor relaţiilor sociale” etc. Tu vezi “doar ruine” în jur şi “golirea de sens a tuturor acţiunilor”. Common! Cine reîncălzeşte “ciorba stricată”?

Tinerii din Piaţa Universităţii au IPaduri, – îţi fac o mărturisire, eu nu îmi permit unul, iar dacă aş avea bani, ca un autentic conservator ce sunt i-aş da pe cărţi sau pe o călătorie la Balcic şi pe un vin bun -, se îmbracă trendy, ceea ce e foarte bine, stau pe reţelele de socializare cea mai mare parte a timpului, – apropos în China ca să nu spun Coreea de Nord, ele sunt interzise sau drastic limitate, pentru că (scuze de cacofonie!) comunismul şi leninismul nu tolerează “paraziţii sociali” cu apucături burgheze – şi sunt fashionable şi cool, adică anticapitalişti, o modă veche care a revenit la modă. Jos corporatismul! Dar ce bine ne-ar prinde să lucrăm într-o multinaţională! Jos capitalismul! Uf, dar cu salariile de la stat nu te descurci nici să traversezi strada. Imensa ironie ţine de faptul că, aşa cum este el încărcat de toate maleficiile, acest capitalism le sponsorizează revolta, societatea de consum, la propriu şi la figurat, le furnizează mijloacele şi subiectul. Ceea ce este foarte bine, libertatea de exprimare este chiar garantarea faptului că lucrurile se pot schimba, că ideile pot circula, că oamenii pot dialoga şi se pot auzi de la distanţă. Răspund astfel la întrebarea ce se vrea retorică şi apocaliptică din articolul tău: “La ce folos dreptul la libera exprimare dacă aceste drepturi fundamentale le-am pierdut?” Uite la asta.

Ştiu că nu ai trăit în România ultimului deceniu de comunism, ai fi văzut o societate postapocaliptică, dezumanizată, o lume mizeră, figuri chinuite, şi aceasta nu la oamenii străzii, ci la cei obişnuiţi, cartiere ghetoizate, cu o populaţie tribalizată, “masele largi”, o lume de o urâţenie incredibilă, deformată, de un grotesc dureros, făcând gesturi absurde, lăudând un bâlbâit, totul scăldat în marea minciună propagandistă a bunăstării exponenţiale. Tu descoperi în spirit romantic idealismul generaţiei tinere de atunci şi vreau să spun că îţi dau dreptate. Că în mijlocul acelui marasm exista o strălucire aparte, dar această strălucire nu era din cauza, ci în pofida acestui marasm, rezultat al unei alchimii sociale care a scăpat sistemului totalitar care a încercat să o înăbuşe sistematic cu leninismul tarvestit în ceauşism pe post de bâtă.

Ţie ţi se pare că valul consumerist a distrus acea lume, că revolta acolo era vie, pe când acum “capitalismul triumfalist” a lipsit acea lumea frumoasă de suflet, ghiftuindu-i pe unii şi sărăcindu-i pe alţii. Ce lume minunată a distrus capitalismul! Cum arăta ea? Cum arăta comunismul anilor ’50 când tremurând în case tot felul de burghezi “criminali” prin însăşi faptul că erau burghezi, aveau o casă a lor şi în genere, oribil, erau proprietari, aşteptau cu valiza făcută să vină maşina la miezul nopţii să-i salte? Când un text literar sau critic cu o minimă reflecţie sociologică sau estetică care nu era pe linie te putea băga în puşcărie pentru ani buni sau simpla lectură din autori interzişi te trimitea la Canal, la Sighet, la Piteşti, la Gherla? Simpla lectură!? Da , simpla lectură. A se vedea procesul Noica-Pillat şi cât a cântărit în ani de puşcărie citirea unui text scris de Cioran. Sau minunaţii ani ’80 cu ţărani umflându-şi sacii de pâine să ducă la ţară pentru că acolo nu aveau pâine? Sau cozile imense iarna în frig pentru “bunurile de larg consum”: ouă, unt, carne, ciocolată etc.? De cartelele la pâine, zahăr, făină, ulei (vărsat), nu ai cum să-ţi aminteşti, desigur. Din fericire, anii ’50 nu i-am prins, însă în memoria tatălui meu rămâne vie Naţionalizarea şi momentul în care mătuşa lui a fost scoasă din casă cu ceea ce avea pe ea. Era văduvă şi nemernicul de soţ capitalist avusese o fabrică de teracotă, confiscată şi ea. Şia sta e o bagatelă, pe lângă altele. Nu îmi amintesc de anii ’50, însă ai putea să citeşti atâtea memorii despre gulagul românesc. Îţi recomand Gulagul în conştiinţa românească, cartea Ruxandrei Cesereanu, sau citeşte măcar memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută, carte apărută la Humanitas sub îngrijirea Ioanei Both, şi asta nu pentru a învăţa mai mult despre ceea ce a însemnat comunismul şi leninismul, ci pentru a vedea o justă măsură, o decenţă în suferinţă şi o reflecţie ponderată cu privire la rosturile unei fiinţe umane într-un regim totalitar pe care stângimul radical, leninimsul y compris le alimentează fantasmal.

Îmi amintesc foarte bine anii ’80, i-am putut vedea cu ochii mei, zilnic, într-un oraş mare. Îmi e dor de acei ani, pentru că sunt anii copilăriei şi adolescenţei mele, pentru că fiecare clipă e unică şi pentru că acea strălucire a ei s-a pierdut. Dar aici este o deosebire esenţială între noi. Ceea ce s-a pierdut pentru mine nu are de-a face cu ideologia, cu revoluţia, cu stânga sau dreapta, iar capitalismul nu m-a smuls din paradis, nu mi-a furat fericirea şi idealismul din comunism, tranziţia nu m-a mutilat şi nu mi-a aruncat toate speranţele la coş. Dimpotrivă, am avut o altă şansă decât cei cu 10 ani mai în vârstă decât mine, aşa cum cei cu 10 ani mai tineri decât mine au avut o şi mai bună şansă. Feicare cu norocul lui. Viaţa e paradoxală şi acesta e farmecul ei, dragă Vasile, şi nu e construită pe opoziţia ireductibilă comunism vs capitalism, revoluţionari vs conservatori, proletariat/mase vs elite. Am fost minţiţi ani în şir, ni s-a inoculat atât de multă ură şi dispreţ unii faţă de alţii, însă, dragul meu, “ura de clasă” nu e o invenţie capitalistă şi nici resentimentul faţă de valori şi excelenţă, faţă de elite. Aceste minunate lecţii ne-au fost predate în comunism şi văd că le-ai învăţat destul de bine. Cred că oglinda strâmbă a capitalismului de tranziţie este “îndatorată” ingineriilor sociale anterioare, luptei de clasă, leninismului şi stalinismului reşapate autohton în dejism şi ceauşism.

Privesc în jurul meu şi nu văd oameni nefericiţi, nu văd la tot colţul pauperi clătinându-şi punguţa cu doi morcovi îngheţaţi şi o ceapă degerată. Văd adesea oameni superficiali, mediocri, văd multă suficienţă şi ipocrizie, dar nu mizeria de care îmi spui. Şi nu trăiesc printre oameni bogaţi. Tu vezi proletari gata să se ia la harţă cu sistemul, eu văd tineri interesaţi să aibă ultimul tip de I-pod sau un tricou haios, tu vezi baricade, eu văd coşurile umplute cu tot felul în mall-uri, tu vezi protestatari, eu văd tineri îmbătaţi de plăcerea de a se strânge împreună şi de a glas propriei energii libidinale sublimate în gesturi de frondă, tu vezi oameni în luptă cu minciuna bunăstării capitaliste, eu văd tineri bucurându-se de această bunăstare, cumpărându-şi ceea ce le face plăcere să îmbrace, ceea ce le face plăcere să asculte, ceea ce le face plăcere să vadă, spunând ce le trece prin minte. Oamenii pot să călătorească cât vor, când vor, să se ducă unde vor fără cine ştie ce formalităţi vamale. Lumea e largă şi e deschisă. Nu mai stau într-o ţară devenită un ţarc pentru oile încazarmate pentru care erau valabile doar bâta şi mulsul. Şi cu oamenii circulă şi ideile, se modifică şi mentalităţile. Nimic nu împiedică pe nimeni să fugă de capitalism, dacă doreşte cu tot dinadinsul. Au mai rămas câteva oaze de libertate, Coreea de Nord, de exemplu. Sau Cuba. Poate şi Venezuela. Se poate încerca şi în China unde comunismul a fost păstrat pe baza conservantului numit societate de consum. Şi nu înţeleg de ce, nici acum, în al 12-lea ceas, oamenii nu se pot orienta corect şi pleacă tot în SUA, Marea Britanie, Canada, Germania, Austria, Spania, Italia, ţările scandinave etc. Probabil sunt proşti. Nici acum nu au învăţat drumul corect. Sau poate e aici ceva din versatilul spirit al locului, logica lui semnalizez la stânga că dă bine şi e şic, dar fac la dreapta că-i mai sigur.

Această libertate, atât am tânjit după ea, şi am tânjit şi după bunăstarea capitalistă, după raiul lor consumerist. Nu îţi ascund, dragă Vasile, eram atât de superficiali şi neiformaţi încât ne-a izbit faptul că există mai multe sortimente de unt, mai multe sortimente de lapte, mai multe sortimente din fiecare produs, pentru că nouă ne lipsea chiar referentul. Pentru cei care s-au născut după 1989 libertatea li se pare ceva firesc, – şi este ceva firesc – , bunăstarea şi consumerismul li se pare, de asemenea, un dat, însă nu este. Babalâcii mai povestesc nişte grozăvii, cum că blugii ar fi fost cândva ceva extrem de scump şi greu de găsit, că stăteau la coadă să ia un pui rablagit, tumefiat, dar e o istorie cu stafii în care nu poţi crede. Ei nu ştiu, dar noi ştim că aşa a fost, că există şi altfel de societăţi unde a spune ce gândeşti te poate trimite la închisoare, unde nici vorbă să poţi manifesta sau să critici regimul aflat la putere sau să stai de capul tău într-o piaţă publică vorbind prostii despre lider şi sistemul politic. Tinerii din piaţa Tiananmen din China au aflat asta când tancurile i-au făcut una cu asfaltul. Acum două decenii, hipsterii de astăzi ar fi dansat tematic la Cântarea României în zgomot de aplauze şi scandări. Este vorba de lumea ideală din care tocmai au ieşit părinţii noştri, dar şi noi. Nu cred în acest conflict oedipian rău lichidat de care vorbeşti tu, şi nu cred că cineva s-ar întoarce la ce-a fost aruncând toate comodităţile şi tot confortul pe care-l au acum la coş pentru o coadă straşnică, puţin îngheţ în casă şi o plenară de câteva ore cu Ceauşescu pe post de divertisment. Îmi amintesc de vremurile în care ni se spunea cât de periculoasă este băutura capitalistă coca-cola, în fapt un drog menit să înfrângă vigilenţa şi spiritul revoluţionar al omului nou, că “dincolo” este extrem de rău şi nu există decât două clase, cei mulţi, săraci şi exploataţi, trăind în ghetouri, umiliţi zilnic, “masele largi populare” şi cei bogaţi, puţini, “o elită”, trăind pe spatele lor, cu cinism. Căci în comunism nu era aşa!!! Eram cu toţii egali, evident, cu excepţia celor câţiva mai egali decât ceilalţi.

Mă întreb, dragă Vasile, nu te-ai plictisit de toate aceste prostii, – apropos de “ciorba stricată” – de aceste formule prăfuite, pe care, încă odată, trebuie să recunosc, cu talent le dai o nouă viaţă? Suntem tot în versiunea Lenin 1917, doar puţin up-gradată, comunism vs capitalism, idealism şi puritate vs mercantilism şi corupţie, etc? Aceleaşi maniheisme obosite?
Într-o conferinţă la Harrimann Institute din New York, Columbia University, conferinţă la care am participat, profesorul Stephen Kotkin (îţi recomand câteva cărţi excelente ale lui: Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, Armageddon Averted: The Soviet Collapse, 1970-2000,) a avut o interesantă intervenţie care mi-a rămas pentru miezul de adevăr al anecdotei şi evident pentru umorul ei. Profesorul şi-a început discursul cu următoarea poveste. Spunea aşa, şi apelez la parafrază în lipsa unei memorii de cleştar: “În anii ’50 se discuta intens în ţările comuniste despre începutul revoluţiei mondiale, de iminenta prăbuşire a capitalismului, prin adâncirea contradicţiilor dintre proletariat şi imperialişti, burghezia, marea finanţă, evreii etc.. În acel an, tatăl meu era un simplu muncitor la uzinele Ford şi şi-a luat prima maşină. Un deceniu mai târziu era clarificat şi stabilit pentru toţi cetăţenii ţărilor comuniste că în cel mai scurt timp, capitalismul îşi va da obştescul sfârşit aşa cum era scris în legile istoriei. În acel moment, tatăl meu reuşea să îşi cumpere prima lui casă. etc.” Anecdota se prelungea, fără ca tatăl lui Kotkin să devină milionar, cu căderea comunismului şi a tuturor judecăţilor lui de predicţie. Şi tot aşa, banal-trivialul muncitor american care nu trăia o bunăstare utopică, care nu era muncit de idealuri, se bucura de existenţa sa fără să-i treacă prin minte ce frământări revoluţionare şi vehemente ulceraţii idelogice şi previziuni apocaliptice aveau loc dincolo de Cortina de Fier, unde era cronometrată zi şi noapte moartea capitalismului. Văd că acest cronomentru a fost repornit cu o mână tremurătoare de speranţă şi forţele se adună pentru lupta cea mare. Te rog să mă ierţi, dragă Vasile, dar acest sorbet ideologic îmi provoacă un mare căscat. Hai să-i lăsăm pe hipsteri să-şi aibă momentul lor de revoltă, înainte de a deveni nişte burghezi cuminţi şi prosperi, savurându-şi bunăstarea cum s-a şi întâmplat cu furioşii 68-işti francezi, maoişti convinşi fără să aibă habar de ceea ce însemna existenţa sub regimul lui Mao Tsedung: foamete împinsă spre canibalism, execuţii în masă etc. Mişcarea ideilor şi a energiilor antiestablishment, agitaţia străzii atunci când nu este artificial creată e semn că o societate este vie şi nu neapărat că începe revoluţia, că s-a trezit proletariatul “din somnul cel de moarte” şi că sfârşitul istoriei şi implicit al capitalismului este aproape. Şi nu este ironic cumva că proletariatul veritabil, minerii de la Roşia Montană, “proletariatul cu muşchi” cum spui tu, din aceeaşi specie care snopea în bătaie hispteri cu plete, fustă scurtă, ochelari şi facultate în Piaţa Universităţii acum un deceniu şi ceva, militează pe invers pentru “capitalismul triumfalist”. Lenin probabil că se răsuceşte în mormânt, deşi am învăţat că o sănătoasă dialectică gândire marxist-leninistă poate împăca şi cele mai fioroase contradicţii.

Lumea mereu revine în stradă, uneori pentru ceva bănuţi în plus, alteori împinsă de un real sentiment de revoltă, de frustrare şi motive sunt într-o societate care îşi revine după ani lungi de totalitarism unde orice exerciţiu civic a fost suspendat, und eorice dialog real şi roice viaţă democratică au fost inexistente. Uneori sincer, alteori aşa cum Bahtin o demonstra foarte bine cu privire la Rabelais, din considerente carnavaleşti, de Mardi Gras lumea iese în stradă şi afuriseşte. Uneori în parfum de mititei, alteori pe baricadele unor promisiuni de la început intangibile. Însă aceasta nu e marea revoltă împotriva sistemului, împotriva capitalismului, nicidecum lupta finală, sfârşitul istoriei etc. E una dintre numeroasele convulsii care au loc periodic, e o crampă atunci când societatea înghite ceva toxic. ( By the way, sunt împotriva exploatării aurului la Roşia Montana, dar nu din cauza investitorilor capitalişti, ci din cauza diletantismului şi corupţiei responsabililor autohtoni, capabili să “rătăcească” contracte de miliarde de euro, să semneze clauze defavorabile şi cu risc mare pentru mediu dacă sunt şpăgi consistente în joc, dar şi pentru că locul acela îmi place şi că există şi ale mijloace de a-l revitaliza, fără a-l distruge.)

Şi un mic exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi dacă acestor hipsteri, « proletari leneşi » sau « white negroes », – deşi sunt prea înstăriţi pentru titulatura asta şi mulţi vor sfârşi prin a deveni nişte « white collars » – le-ar fi confiscate jucăriile hi-tech şi modul de viaţă predându-li-se în schimb IDEEA la care se referă scriitorul Dimitrii Bâkov, aşa cum şi altor generaţii li s-a servit o Idee să o mestece în lipsa « bunurilor de larg consum » ? Sunt absolut convins că toţi ar deveni, abia atunci, cu adevărat hipsterici.

Şi îmi mai permit o mică anecdotă istorisită de Fred Kupferman în cartea sa Au pays de Soviets: un vehement om de stânga francez, prosovietic până în vârful unghiilor, ajuns în Rusia Sovietică pentru a vedea la faţa locului minunatele realizări leniniste şi staliniste şi-a pierdut brusc şi iremediabil devotamentul pentru cauză. Motivul? Ţigările sovietice erau extrem de proaste! Nu toţi pot face ideologie de stânga fumând ţigări proaste, dragul meu. Ai nevoie de puţin confort capitalist pentru asta! Altfel e greu.

Şi aş vrea să mă crezi, dragă Vasile, că Lenin nu este o idee fixă a mea, eu nu fac decât să te citez pe tine şi pe ceilalţi pentru care Lenin contează: Lenin–Ideea, Lenin-Paradoxul, Lenin-Marea Enigmă Nedezlegată. Mă surprinde doar ataşamentul altora faţă de Lenin, după tot ceea ce s-a întâmplat. Când am fost la Moscova am colindat muzeele şi străzile până la epuizare, fascinat de descoperiri la tot pasul. Un singur lucru am refuzat, nu m-am aşezat la coada alcătuită din cei care doreau să vadă mumia lui Lenin. Nici măcar acest Lenin-Fetiş nu m-a interesat. Şi poate că ai dreptate, rămân un conservator căruia îi plac Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Turgheniev etc, pictura rusă, baletul rus, cinematografia rusă. Nu şi operele de mediocru vulgarizator ale lui Lenin, leninismul şi cu atât mai puţin Lenin. May he rest in peace.

Şi ai grijă, nu-ţi pune mari speranţe în spiritul revoluţionar autohton, se sparge cu chef la un drum de seară, cu voie bună şi pupat Piaţa Universităţii! Suntem aici în ţara lui Caragiale, atât I.L.Caragiale, cel care a scris O scrisoare pierdută şi Boborul, cât şi Mateiu I. Caragiale, cel care a scris Craii de Curtea-Veche, o ţară où tout est pris à la légère. Îţi trebuie mult umor şi multă răbdare să ne înţelegi şi să ne îngădui lipsa de propensiune utopică şi de apetit revoluţionar.

Cu amiciţie şi amuzament,
Angelo