Radiografia stradală a feminităţii

“Catchy” şi “barbar” de la femeia frumoasă la caricatura stridentă

 Cafelele matinale sunt deseori mici portaluri către o nouă lume. După morala ei, către lumea a treia, în cele mai nefericite contemplări. Pe strada din bulevardul principal, cu mâna ghemuită pe paharul cartonat cu temperatura de mamifer, din care aroma creştea leneş defilând ca un trubadur, braţ la braţ cu o ceaţă insipidă, mă proptisem cu ochii înţepeniţi la furnicarele bipede. Nu era nicidecum cel mai bun moment pentru radiografii sociale.

O siluetă stacojie ghiontea pământul cu nişte tocuri retro foarte apăsate. Micile piroane pe care stătea dansantă o domnişoară cu părul vâlvoi se înţepeniseră, pentru câteva secunde, în asfaltul pe care dormeau conjugal doi câini (printre ultimii rămaşi împreună pe strada mea). M-am gândit, pentru o clipă, de ce feminitatea de stradă e atât de voluptoasă şi totodată lipsită de şarm. Niciodată n-am fost o feministă convinsă, ba chiar m-am suspectat câteodată de un oarecare misoginism intelectual (probabil un vicleşug profesional care m-a stăpânit, făcându-mă să mă întreb de două ori dacă nu cumva în meseria mea bărbaţii au creeat o tradiţie insurmontabilă). Dar aici, judecata era predominant estetică. Uşor, uşor, hypologia istericelor întrebări dospea: ăştia sunt ochii mei critici, de femeie. Privirea de bărbat ar trebui să fie altfel. Mai iscoditoare, ceva mai îndeletnicită cu lucrurile pe care noi- acest impersonal şi globalizator pronume care îşi capătă atributele când îmbracă alura sexistă- le trecem cu vederea pentru că în psihologia colectivă, folclorul a punctat altele ca fiind mai importante. La un momentdat, mi-am dat seama. Cred că aveam o problemă cu giulgiul urban în care majoritatea prezenţelor feminine aleg să se înfăţişeze. Tot pe atât de probabil e faptul că mi-am închipuit că sunt singurul trecător care în timpul promenadei de serviciu de la ceasurile şapte din crăpătura dimineţii, vorbea cu sine însuşi despre un lucru care scapă celor mai mulţi dintre noi- şi pe care nici nu l-am mai auzit formulat aşa cum juca în capul meu- moda conştiinţelor, în sensul cel mai „fashionable” şi postmodern cu putinţă.

Nu e vorba despre expunere şi nici despre zecimalele pe care instinctual îţi vine să le socoteşti când vine vorba despre lungimile colţurilor de haine în care ne peticim identitatea.  Dar ceva îmi spune că femeia frumoasă nu este caricatura stridentă, ci omul care trăieşte sublimul purtându-l în cele mai sensibile bucăţi de oase şi de conştiinţă. Iar ca raport de apariţie- aşa zicând, felul ăsta dezordonat în care regăseşti micile ipostaze feminine contemporane e foarte catchy şi barbar deodată. Bunul gust nu trebuie aruncat între forme şi fond, însă nici nu trebuie izolat pe rugul trendurilor de bazar. Uneori, frumuseţea e chiar individualitatea, aşezată în forma ei cea mai naturală.

Cu mult în faţa mea, văzând mai clar – după ce aburii licorii negre s-au scuturat sub impresia crivăţului premeditat de toamnă, o fetiţă mică, blondă şi bucălată alerga zglobiu, înfofolită, păzită de tată la un pas distanţă şi de un tovarăş patruped, un husky cu o copilărie mai mare decât ea. Asta avea să fie frumuseţea dimineţii şi a lucrurilor simple. Peste ani, ea ar putea fi chipul palid care trece în fiecare dimineaţă sonor şi haotic pe strada din faţa casei mele. Contrastul, unul cât se poate de binevenit în dimineaţa aceea, îşi cerea capătul. Pilda era una simplă şi cât se poate de… vizuală şi discursivizată deopotrivă. Morala şi estetica vârstei nu fac zilele astea casă bună.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *