Vecină cu Conservatorul, pe latura dinspre apus a micului meu apartament, şi cu Sala Palatului (la câţiva paşi), pe cea din răsărit, mă aflu, în perioada Festivalului Enescu, în mijlocul clocotului. Consistenţa sonoră a aerului se schimbă, ritmul dimprejur e altul. Mişcările oamenilor mi se par mai unduioase, de parcă muzica adunată în sălile de concert ar da pe-afară şi ar inunda bătrânele străzi din apropiere. Dacă în restul anului, vecinătatea cu Universitatea de muzică îmi oferă game, arpegii şi acorduri pe care studenţii de la secţia canto şi suflătorii le reiau iar şi iar, cu răbdare benedictină, dacă m-am specializat în temele muzicale care se cer la examene şi-mi vine şi mie să fac vocalize dimineaţa, do-mi-sol-do-do-sol-mi-do, aşa cum alţii fac gimnastică, în schimb, din doi în doi ani, la început de septembrie, sunt răsfăţată din plin, prin fereastra încă deschisă, cu părţi mari din concertele care urmează să se cânte.
Seara, către ora 7, când cerul e negru de ciorile care îşi fac cârâind rondul dinaintea culcării, pământul e şi el negru de maşinile care dau ocol piaţetei noastre, în speranţa – absolut deşartă – de a mai găsi vreun loc de parcare. De pe soclul lui, Iosif Sava urmăreşte impasibil chinurile cu care sunt plătite bucuriile Euterpei, atât în cer, cât şi pe pământ. Tot atunci, pe la 7, oamenii locului se separă în două categorii distincte: cei obişnuiţi, care se pierd în peisajul cenuşiu (Primăria a anunţat că nu mai sunt bani pentru reabilitare!) şi ceilalţi. Ceilalţi se duc la concert. Îi distingi fără greş.
La traversarea (ilegală) din dreptul coloanelor decrepite ale străzii Câmpineanu, nu mă mai aflu singură, ca în alte zile, ci împreună cu un grup compact, oameni care vizavi, spre intrarea Sălii Palatului. Acolo, în faţă, lumea se adună deja, se frământă şi creşte ca aluatul, invadând treptele. Şirul de taxiuri e neîntrerupt. Prea puţini au timp să vadă că gazonul e uscat şi că nişte statui de tip artă stradală, unele la limita kitschului, altele depăşind limita, au fost trântite pe iarbă în ultima secundă, cu un rezultat estetic îndoielnic. Locul, pe care eu îl văd dimineaţa fără lume, arată trist, dar oamenii îl ascund cu vocile şi mişcările lor.
Am putut merge, graţie unor prieteni mai mult decât gentili, la două concerte: Gurre-Lieder de Schönberg cu Corul şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ dirijată extraordinar de Leo Hussain, avându-l ca narator, ca „solist“ perfect, pe Victor Rebengiuc, iar ca dirijor al corului pe Iosif Prunner, şi Requiem-ul de Verdi, cu Orchestra şi Corul Santa Cecilia din Roma, dirijată de Antonio Pappano. De Schönberg mă temeam puţin, dar am plecat entuziasmată (ce-i drept, nu e vorba aici de un Schönberg tipic, ci un amestec de romantism întârziat şi strigăt expresionist în care m-am simţit ciudat de bine). Cât despre Requiem, a fost pe măsura aşteptărilor mele (maxime). Un Verdi mai umbrit, care se apropia de exitus.
Dar nu despre muzica propriu-zisă vreau să scriu, prefer să las comentariile pe seama specialiştilor. Vreau să scriu despre convingerea pe care, din nou, am dobândit-o, că muzica adevărată cere prezenţa trupească a muzicienilor, deci sala.
*
De ce trebuie să fii în sala de concert? În primul rând din cauza dimensiunilor: muzica trebuie să fie mare, dincolo de puterea ta, nu invers, nu s-o stăpâneşti tu, oprind-o sau pornind-o când vrei, dând-o mai tare sau mai încet, părăsind-o după bunul plac, ca să răspunzi, să spunem, la telefon. Ca să vezi cât de mic eşti tu, în raport cu măreţia ei. În raportul ascultător – muzică, divină este muzica. Când corul se ridica în picioare, la Verdi, era un sentiment măreţ, ca un fenomen al naturii, de neoprit. Dacă o asculţi acasă, cu imagine, pe Youtube sau la televizor, raportul se inversează în modul cel mai concret cu putinţă, tu eşti mare, iar muzica pare mică, eşti ca un Gulliver în ţara instrumentiştilor şi soliştilor pitici. Şi dacă o asculţi la radio sau la căşti, pierzi mişcarea.
Pentru că, oricât de ciudat ar părea, omul ascultă mult şi cu ochii. Mişcarea pe care o vezi subliniază sunetul, fie că e vorba de instrumentişti, de solişti sau de dirijor. Cât despre orchestră, ea aude pur şi simplu mişcările dirijorului pe care le vede, ca la trecerea dintr-o stare de agregare în alta, din solid în lichid, de pildă. Căldura lemnului instrumentelor cu coarde, luciul alămurilor, lumina de pe scenă, chipurile pe care ţi se odihnesc ochii – fac, toate, parte din ce auzi la un concert.
Până acum eram adesea deranjată de sunetele din sală. (Scaunele scârţâie, cel puţin la Sala Palatului, în ciuda imobilităţii pe care o păstrează oamenii, iar în momentele de maxim lirism, vreun scârţâit sau o tuse te fac să tresari. Păstorel Teodoreanu le spunea celor care tuşesc în timpul concertului să încerce un leac fără greş: arsenicul.) Dar acum mi-am schimbat părerea: chiar şi sunetele din sală, cele care nu rămân la nici o înregistrare, mi se par obligatorii: ele scot la iveală omenescul profund al relaţiei muzician – ascultător. Muzica a fost creată cu omul şi omenescul lui în faţa celui care cântă. Era menirea ei să aibă omul care ascultă alături. Puterea şi-o lua şi de la acesta. Iar omul respiră, tuşeşte, se mişcă pe scaun. Chiar şi respiraţia ascultătorului face parte din concert, dă viaţă vie muzicii, la fel aplauzele de la sfârşit, care sunt concertul dat de public, cel cu care sala îi răsplăteşte pe muzicieni.
Secole de-a rândul, fiecare spectacol era unic: dacă îl pierdeai, pierderea era definitivă. Eminescu, încercând să-şi îndemne contemporanii să vină la un concert în sala Teatrului Naţional din Bucureşti, le explica, în Timpul: „Aceşti artişti executori iau arta lor cu sine şi cine nu se foloseşte de puţinele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi, au pierdut pentru totdeauna o plăcere artistică fără seamăn, senzaţiuni muzicale pe care numai artistul acesta şi nu altul le poate produce.“
Astfel, valoarea muzicii de odinioară era mai mare, cum e cea a oricărui unicat, a oricărui lucru care nu poate fi reprodus. Când te duci în sala de concert, o faci cu nostalgia căutării unei experienţe în veci irepetabile. Şi chiar aşa este.
