Femme fatale

Preambul. Cuvânt către cititori.
Acest jurnal pe care-l voi publica punct cu punct în Lapunkt este puţin altfel, şi titlul reclamă specificitatea lui. Nu mă interesează câtuşi de puţin să ofer o cronologie evenimenţială a unei existenţe banale, existenţa mea, de genul s-a sculat, s-a îmbrăcat, a luat (sau nu) micul dejun, a auzit următoarele vorbe de duh, a mai citit o carte, a căscat, a mai scris un panseu etc. Mă voi opri doar la ceea ce m-a marcat, ceea ce a produs o emoţie puternică sau o nelinişte, ceea ce rămâne cu mine în timp. Majoritatea reflecţiilor din acest jurnal, – nu toate, şi cărţile şi întâmplările pot intra în joc – pornesc de la câte un film. Ele sunt însă departe de a constitui cronici de film, pentru că aş scrie altfel o cronică a filmului respectiv. Când spun că îşi au originea în film, asta înseamnă că autorul a întâlnit acolo măcar o imagine obsedantă, măcar o frază memorabilă, măcar o gesticulaţie la confiniile cu inefabilul. Filmul este doar punctul de plecare către propria judecată a unui fapt revelat de peliculă. Nu am nici măcar pretenţia că filmul în cauză este unul bun sau că regizorul trebuie să intre pe lista de vizionări obligatorii. În fapt, nu am nicio pretenţie.

Într-o dupăamiază ploioasă, revăd filmul lui Louis Malle, cu titlul Damage, ceea ce în engleză înseamnă „avarie”, dar şi „rău”. Însă sensul tehnic se impune, şi cumva se păstrează şi în conotaţie. Un mecanism, stricat, defect, o construcţie degradată. Devenim astfel, suntem avariaţi, reparaţi şi stricaţi din nou. Defectele noastre ne defectează. Titlul trimite la un cuvânt-cheie al filmului şi care relevă trauma psihică a personajului feminin principal, traumă învăluită discret de o tristeţe uşor absentă. Acelaşi termen în franceză îi desemna cândva pe bolnavii de sifilis. În corespondenţa sa, Mateiu Caragiale îl avertiza pe amicul său Boicescu să nu se „avarieze” pentru că sifilisul face o groază de victime. Titlul francez este univoc şi lipsit de subtilitate, Femme fatale, dar tocmai apelând la un tipar, la o formulă consacrată, el îl şi pune în discuţie. Tocmai filmul a scos la licitaţie genul al cărui prototip îl constituie Theda Bara, prima femme fatale a marelui ecran în epoca filmului mut, actriţă care instituie şi stilul vamp. Nu există ceva mai stupid decât o femeie public declarată fatală, reîncărcată cu fatalitate ca un acumulator, distribuită într-un astfel de rol, conştientă de el, profesându-l. Fatalitatea feminină, în acest caz devine una butaforică. Titlul francez al filmului păcătuieşte prin integrarea într-o categorie retorică a personajului feminin.

Într-adevăr, ce este aceea o femme fatale, femeia fatală? Pare de la sine înţeles că ea este fatală bărbaţilor, întotdeauna la plural, îndrăgostiţi de ea. O femme fatale are întotdeauna un palmares, o carte de vizită funestă, un număr de victime înşirate pe sfoară precum peştii puşi la uscat, un mic muzeu negru, o colecţie de sărutări otrăvite, de răsuflări întretăiate, de priviri sticloase care aruncă sufletul pe masă, pe scurt, un adevărat bufet, chiolhan de tragedii. Din fericire, filmul tulburător al lui Malle ne îndreaptă privirea în altă direcţie.
Primul fapt care demontează clişeul ţine de faptul că protagonista filmului este departe de a avea un palmares, prima victimă este şi aceea pe care şi-o reproşează ireversibil: propriul ei frate. A doua victimă nu instituie un palmares şi nu o scoate din anonimat, decât pentru o fulguraţie penibilă. Nu rămâne nimic aici, un nume de scenă, o reputaţie, o reverberaţie, o legendă, un succès de scandale. Nada.

Filmul lui Louis Malle beneficiază de doi actori remarcabili, Jeremy Irons şi Juliette Binoche. Aici actorii contează, pentru că inevitabil amintirea noastră se va fixa prin imaginea lor: chipul bărbatului descărnat, mistuit parcă de o flacără interioară, în rama unei sobrietăţi aproape funerare, de marmoră şi cel impregnat de o tristeţe iremediabilă al femeii.
În scenariul previzibil al întâlnirii cu o femme fatale stă o coup de foudre, dragostea la prima vedere, evident o dragoste-pasiune pentru care există corolarul febrei, al nebuniei. Tot de fatum ţine faptul că acea primă privire închide în ea întreaga desfăşurare ulterioară a evenimentelor. Nici filmul lui Malle nu renunţă la acest scenariu, am putea spune clasic, al privirii meduzante. El, Stephen, este un ministru de externe, ea, Anna, un curator de artă, privirea ei îl caută, privirea lui o întâlneşte pe a ei instaurând o tensiune care rămâne străină spectatorilor ocazionali. Pentru că aceia care se recunosc sub semnul destinului beneficiază adesea de cecitatea generală, rămânând străini celorlaţi. Ea este cea care face primul pas, iar el o urmează.


Este aproape stupefiant cât de puţine cuvinte se consumă între cei doi. La prima întâlnire amoroasă niciunul. Absolut niciunul. Un telefon scurt precede întâlnirea, câteva cuvinte, o adresă, o oră. Comunicarea rămâne parcimonioasă în aceste rendez vous-uri marcate de o intensă violenţă erotică. Ce-ar fi de spus? În orice caz, nimic care să exprime ceea ce privirea deja o face, privirea pare să consume tot spusul. Niciun Cyrano de Bergerac nu şi-ar avea rostul aici, elocinţa ar suna strident, poezia improvizatorică a declaraţiilor de dragoste ar suna caraghios, iar figurile de stil ar aluneca numaidecât în derizoriu. Cuvintele dulci, demosntraţia retorică merge pentru amanţii tineri pentru care sunetul cuvântului trebuie să cadă cu ecou în farfuria de argint a dragostei. Calea către corpul iubitei care altă dată trebuia să treacă proba „cuvintelor potrivite”, al amânărilor meşteşugite, al cedărilor calculate, al dificultăţilor ritualice, este aici deschisă de la bun început. Mai mult decât atât, femeia se pune la dispoziţia amantului ei pe deplin, oricând acesta doreşte şi aproape oriunde. Ceea ce îl descumpăneşte pe acest bărbat nu ţine câtuşi de puţin de cutumiarele dificultăţi de a ajunge la trupul iubitei, prin călirea sufletului în aşteptare şi amânare, ci această maximă disponibilitate care nu aduce niciun fel de împlinire cu ea. A avea şi a nu avea cum sună unul dintre romanele extraordinare al lui Hemingway. Iluzia posesiei se destramă cu fiecare întâlnire care relevă unul şi acelaşi fapt tulburător, cu cât acest acest corp purtat pe valul frisonului erotic este mai agitat, răsucit, contorsionat, brutalizat, dezarticulat asemeni unei marionete, cu atât mai puţin posedă ceva acest bărbat. Ceea ce se refuză posesiei totale se află ascuns sub această permanentă disponibilitate. A avea este egal aici cu a nu avea.
La un moment dat, el propune soluţia unei fericiri conjugale, acea posesie care are legitimitatea unui contract social şi este refuzat cu temeiurile pe care şi le-ar dori tocmai cineva aflat în situaţia sa. I se propune soluţia unei totale comodităţi şi discreţii, proximitatea unui festin erotic, paradisul burghez al unei imoralităţi dulci, a înfruptării fără costuri suplimentare cu psătrarea aparenţelor. În locul unui risc, o poliţă de asigurare. Saţietatea şi siesta burgheze nu fac parte din ofertă. Ironia acestei dăruiri complete este deplină şi de o rafinată cruzime. Pentru că în ofertă se află totul. Totul şi absolut nimic.

Ceea ce complică relaţia ţine de faptul că fiul ministrului este îndrăgostit de această femeie. Să nu uităm, adevărata tragedie este întotdeauna o afacere de familie. Tatăl va trece peste acest lucru, peste un tabu esenţial care i-o interzice pe femeia fiului. Însă orice graniţă morală este transgresată când iubeşti sub semnul fatalităţii şi trebuie s-o spunem că morala sucombă de la primul schimb de priviri. Şi când revine este pentru scurt timp pentru că voluptatea, aşa cum reclamă în mod avenit Baudelaire, provine din certitudinea de a face răul şi aş adăuga că, în acest caz, remuşcările constituie mirodeniile cele mai potrivite.

În filmul său, Malle se desparte pas cu pas de clişeele care fac din femeia fatală un demon. Femeia din film relevă o traumă profundă, un frate ataşat incestuos şi fragil psihic s-a sinucis din pricina ei, şi a marcat astfel „avaria” iremediabilă. Ceva e stricat în această femeie, un mecanism intim. Ce este o femeie fatală? Aşa cum spune şi ea, o femeie căreia lucrul cel mai rău cu putinţă i s-a întâmplat deja i s-a întâmplat, în cazul căreia fatalitatea deja a acţionat. Ceea ce urmează nu poate fi, prin comparaţie, decât un rău mai mic. Iar faptul de a fi supravieţuit acestui rău imens o face periculoasă. „The damaged people are dangerous because they know they can survive.” îi spune premonitoriu amantului ei. La rândul său, ministrul va pierde totul, îşi va pierde fiul, familia, cariera, prietenii, respectul, averea, totul. Un fapt mărunt constituie declanşatorul actului final al dramei încât acest fapt aproape că nici nu mai are importanţă. Moartea propriului fiu înscrie în rama tragediei o serie de transgresiuni anterioare.

Însă finalul filmului revelează extraordinara sensibilitate a lui Malle şi intuiţia lui profundă.Retras într-un apartament modest, ducând o existenţă pauperă, fără nicio perspectivă, pentru că viaţa sa s-a încheiat deja, fostul ministru trăieşte într-un cadru modest o agonie fără final precizat. Deja timpul a trecut peste evenimentul tragic şi la instaurat la modul cotidian într-o dizolvare lentă de sine. Bărbatul îşi aminteşte o ultimă revedere. De data aceasta de la distanţă, într-un aeroport, fără să fie văzut. Fosta sa iubită este însoţită de un bărbat şi de departe par o familie obişnuită, învăluită în acea banalitate calmă, neutră, a cuplurilor învechite aflate în vacanţă. Nu este vorba de gelozie, marile furtuni nu lasă loc pentru dezvoltări meschine. Pentru fostul ministru alta este revelaţia: privită de departe, spune el, părea „o femeie ca toate celelalte”. O femeie ca toate celelalte! Fraza este rodul unei observaţii genuine, nimic maliţios, nicio notă de derizoriu. Doar o observaţie, o regarde éloigné. Însă una tulburătoare până la scandal.

Cum poţi spune asta despre femeia care a însemnat totul pentru tine, pe care continui să o iubeşti, care a marcat indelebil propria ta existenţă? Femeia care ţi-a luat totul? „O femeie ca toate celelalte”. Este vorba aici de o mică revelaţie. Privită din exterior, de departe, acea femeie care a însemnat totul, care a jucat rolul unui destin nemilos redevine banală. Unde se află fatalitatea, atunci? Pentru că este intolerabil comerţul ei chiar şi frugal cu banalitatea. Tocmai această ramă a banalităţii conţine aspectul inefabil, misterios al fatalităţii.

Fatalitatea este valabilă numai pentru o singură persoană, se comunică numai ei. Fatalitatea este legată de fatum, de soartă, de irevocabil, de ceea ce destinul trasează. Cu alte cuvinte, femeia desemnată astfel joacă pentru bărbatul-victimă un rol destinal. Ea îi devine fatum, îi devine destin, îi este destinată. În orice altă împrejurare femeia fatală este una obişnuită, însă ea devine destin pentru tine, pentru o singură persoană care reacţionează la chimia ei distructivă. Poate apoi să recadă în banal, să se integreze unei existenţe previzibile, modeste. De aici surpriza fostului ministru privind-o pe femeia care l-a marcat destinal. De departe ea pare o femeie banală „ca oricare alta”, adică nesemnificativă, precum sutele femei care ne traversează privirea pe o stradă oarecare. Ea a redevenit banală, jucând rolul conformist al unei soţii pe scena modestă a unui teatru cu actori învăluiţi în anonimat. Ne putem imagina un mariaj în care nu se întâmplă nimic, în care nu se declanşează nimic, ceva terapeutic, o stagnare, o corectă desfăşurare rituală a celor casnice. De departe. Cu alte cuvinte, femeia fatală îi este fatală unui singur bărbat.

Pentru el, ea întruchipează destinul, cruzimea, misterul, sângele, sfinxul, durerea, tărâmul pustiu, incomensurabilul devorator al dragostei, senzualitatea ca o lamă de cuţit care secţionează tendoane. Într-un cuvânt: Totul. Pentru că acela care îţi ia Totul devine Totul. Banalitatea este hieroglifa în care se închide tragicul, aceasta este revelaţia filmului lui Malle, tragic pentru care nu există decât o scenă, decât o fulguraţie.

Un comentariu

  1. Femeia fatala? In urma ei un cimitir personal… sinucideri si rani deschise. Intre nimic si moarte ea alege moartea. Femeia destin din romanul Masti scris de Maria, Regina Romaniei, va recomand aceasta carte.

    Felicitari pentru fatetarile acestui text profund.
    Dr Zen

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *