De formaţie biolog, descoperindu-şi propriile angoase printre acarieni, nevertebrate, radiografii, branhii, lichid amniotic & Co., tânărul autor George Chiriac (n.1990) şi volumul său, Frica circulă prin subteran (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011), mi-au adus aminte de savuroasa formulă din Filantropica, filmul lui Nae Caranfil: „poetul Gării de Nord”. Tot un spaţiu al întâlnirii, dar şi al iremediabilei plecări, nu mai puţin consemnat de hărţile undergroundului bucureştean, este şi Bellu, probabil cel mai cunoscut cimitir românesc. Instalat aici cu toată fiinţa, poetul face lobby pentru pasiunea sa macabră, construind, pe dos, un fel de comedie a ororilor, împânzită de clişee fotografice sau filmice proiectate în genul horror.
Inocenţa fricii
Viziunea coşmarescă a poemelor aparţine, însă, mai degrabă unui univers juvenil, ceea ce le răpeşte, într-o oarecare măsură, forţa de proiecţie, şi interpune ludicul, decredibilizând o parte din multiplele sugestii ale morţii. Bellu e un „Wonderland” din care Alice şi avatarurile ei (orfana, fetiţa cu chibrituri, fetiţa din „The Exorcist” etc.) sunt nelipsite, dar un spaţiu în care dricul accede doar după ce a semnalizat şi a staţionat la semafor.
Perspectiva aceasta adolescentină, altoită, fireşte, pe sugestia suprarealistă, este responsabilă şi de marea farsă a volumului: Frica. Lectura poemelor, stimulată de către însăşi confesiunea disperată a poetului-adolescent care mimează spaima pe fiecare pagină şi populează imaginarul insectarului şi bestiarului cu fel de fel de descrieri vagi, unele mai puţin convingătoare (frica e „ca un liliac”, frica „e foarte senzuală” etc.), developează adevărata faţă a lucrurilor, pe care până şi vocea poetică o recunoaşte ca atare într-un târziu, într-unul dintre ultimele poeme ale cărţii: „vreau să mi se facă frică” (p. 75). Dar frica rămâne marea necunoscută a volumului, poetul îi schiţează portretul cu cretă în desene pe asfalt, aşteptând-o în zadar să vină. „Frica” pe care George Chiriac o încearcă e frica adolescentului faţă cu întunericul plăcilor de beton ale blocului, e frica bighidiilor şi mendebililor din prozele cărtăresciene, este, până la urmă, o foarte interesantă şi originală pledoarie pentru inocenţa fricii. Punctul zero al textului nu este, deci, frica, ci joaca de-a frica, joaca de-a metafizica. Practic, nu există poem al lui George Chiriac care să nu-şi autolichideze integral până şi cel mai insignifiant temei metafizic. Cum se mai justifică atunci o perspectivă ca aceea pe care ne-o propune Dan Boeriu, într-o recenzie publicată în revista online suspans.ro (nr. 20, ianuarie 2012, conform căreia „dorinţa de a oferi dimensiuni panoramice şi exhaustive acestui puternic sentiment care e frica îi reuşeşte de minune tânărului poet”? Volumul este construit, mai crede acelaşi comentator, „într-un mod arhitectural, unde fiecare treaptă a ansamblului vine exact la momentul potrivit, augmentând pe nesimţite spaima”. Dublă eroare. Nu doar spaimei îi lipseşte credibilitatea, după cum am arătat mai sus, dar nici arhitectura ansamblului textual nu convinge. Din „constructul suprarealist” lipseşte primul termen.
De fapt, defectul major al volumului este tocmai această fugă permanentă, nebună şi nomadă, schizoidă, descentrată, a fiecărui poem şi care amână la nesfârşit minimala sinteză necesară unui construct. Materia poetică trăieşte împrăştiată ca după o explozie devastatoare. Praful de puşcă e nicăieri şi pretutindeni. Memorabil cu adevărat nu reuşeşte să fie niciunul dintre poeme, dar probabil că printre obiectivele poetului nu se numără şi acela de a fi inserat într-un manual. Cel puţin nu încă.
Să nu ne amăgim a crede nici într-o de-construcţie integratoare, iniţiată de tânărul poet: este, mai degrabă, o lipsă de construcţie sau un dezinteres pentru construcţie al căror reflex este când inocenţa, când incoerenţa fricii. Departe de a se constitui axial într-o structură emblematică, spaima rămâne numai pe hârtie. Ipoteza lui Dan Boeriu îmi apare, aşadar, încă o dată, ca fiind cel puţin vulnerabilă: să fie oare „pozele” din cartea lui Chiriac „terifiante prin propria lor înfăţişare, fără a mai fi nevoie de o regie care să exhibe noi valenţe ale ororii”? Lucrurile stau exact pe dos: ceea ce lipseşte aici este tocmai regizorul. Până şi poetul însuşi are o intuiţie, providenţială aş spune, asupra acestei stări de fapte:
„cineva
din mijlocul străzii derulează
imaginea e ca-ntr-un film horror când dormi
şi auzi pe fundal doar ţipetele” (p. 20).
Imaginea de mai sus funcţionează şi ca o inspirată punere-în-abis a scriiturii lui poetice. Scăpat de sub control şi privat de un regizor, de un „antrenor”, dacă-mi este îngăduit a mă exprima aşa, macabrul ţâşneşte de peste tot, dar nu reuşeşte mai mult de două-trei driblinguri spectaculoase, după care se stinge treptat. În urma lui rămân, din păcate, doar câteva mostre de teroare statică. Spun „din păcate”, pentru că G. Chiriac este, totuşi, un poet înzestrat. Imaginaţia poetică mizează cu folos nu doar pe ambiguitatea deliberată a sintaxei versurilor, ci şi pe ambiguitatea indoor – outdoor a spaţiilor:
„în toiul nopţii cineva
deschide gazele câţiva lilieci
se izbesc în treacăt de fereastră” (p. 27).
Întâlniri pe întuneric
Devenit model identitar, cimitirul-destin îşi imobilizează recrutul („visam să merg departe de cimitirul bellu dar/ metroul a oprit la eroii revoluţiei/ bocancii mei de căramidă refuzau/ să se oprească”) şi abia apoi îl seduce, transformându-l în prozelit:
„când îi vedeţi pe stradă pe cei de-o seamă cu mine
cu haine negre şi
pupile dilatate
să îi încurajaţi să vină în bellu” (p. 24).
Cu naturaleţea cu care un american îşi ridică, din pragul uşii, ziarul de dimineaţă, G. Chiriac primeşte matinal vizitele celor care în timpul nopţii au ieşit să scrijelească mesaje pe cruci: „cum e să te plimbi prin bellu şi/ să primeşti scrisori din subteran/ ascultă frica/ ea creşte în interior” (p. 25). Mereu în relaţie cu sugestiile multiple pe care i le oferă cimitirul-omphalos, se construieşte şi arhitectura propriei identităţi: „sînt un hotel subteran”(p. 53), „sînt un radio cu sonorul dat foarte tare” (p. 36), „sînt un tonomat ruginit…” (p. 15) etc. Uneori, viziunea coşmarescă, suprarealistă, construieşte ingenios câteva imagini reprezentative pentru universul eşuat în decorul macabru al unui vehicul echipat parcă pentru filmarea unei scene horror:
„dricul (…) trage cabluri lungi şi negre pe banchetă
e un bileţel cu numele tău
în oglinda retrovizoare şapte
pisici albe îşi ascut foarfecii” (p. 19).
Personajele-stafii ale acestei lumi sunt iubita (care, bolnavă de pojar, umblă prin casă „în pijamale” sau stă „desculţă în frigider”) şi fetiţa (care, deşi poartă „chiloţei tetra”, nu se sfieşte să apară într-o altă secvenţă „cu drujba în mână”) – ambele construcţii tributare amestecului de juvenil şi macabru – dar şi „amicul Jack”, iniţiatorul, maestrul, spiritul cimitirului, un fel de Gheorghe Dinică în Filantropica – pentru a păstra registrul filmic în care discutam – de la care te aştepţi oricând să producă un mesaj în genul lui: „Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană…”.
Într-un poem de numai trei rânduri, sugestiv intitulat „vina nu e a mea”, poetul concentrează, în mod subtil, istoria unei posibile dispute conjugale. Înţelegem, aşadar, că mai există şi probleme în paradisul cimitirului:
„de ce
urli la mine cu o lămâie stricată în mână
melancolia noastră nu se rezumă la atît” (p. 64).
Alteori, întâlnirea amoroasă are loc în întunericul unei camere, etapele acestui scenariu ludic vizând parcă refacerea şi stimularea emoţiei erotice. Iată şi o mostră de „întâlniri pe întuneric”, marca G. Chiriac: „sînt într-o casă străină deconectată/ pipăi pereţii mă izbesc de lucruri/ şi îmi cer scuze /(…) ea s-a cuibărit în alt fotoliu o recunosc după/ dinţii lucioşi şi bocancii marimea 37 /(…) ea e fata învelită în pătura cu carouri/ sigur aşteaptă câteva dorinţe cînd/ îşi ridică bocancii în aer” (p.72). Soluţia seducerii fetei merge mână în mână cu adoptarea strategiilor staticului ca manieră de lucru, rămâne doar de văzut dacă efectul scontat va fi acelaşi şi în privinţa cititorului:
„întotdeauna mult mult zahăr
te va face să te simţi bine dar ştiu te astept
în borcanul strîmt şi-mi ţin
respiraţia” (p.67).
Ultimul poem al volumului caută să refacă un firav echilibru al acestei lumi-cimitir. În lipsa unui zeu solar, dragostea cade perpendicular peste spaţiul văduvit de lumină, descoperind realităţile multiple de dincolo de coaja lucrurilor: „dorinţe şi frici strălucesc din subteran” (subl. mea, A.M.). Săruturile ies din întuneric, prefigurând nu doar alternativa erotică şi, deopotrivă, soteriologică, a dumnezeului acestei lumi – l-am numit aici pe Jim Morrison – ci şi o manieră de scriere / rostire a poeziei: „ca două portiere/ trântite cu furie”.
La fel ca misticii care credeau ȋn „nebunia calmă” a Evangheliei (conform Sf. Teresa de Avila), furia lui G. Chiriac este, la rândul ei, o furie calmă, o furie suprarealistă, plimbată prin cimitir cu un Cadillac de marţipan. Gramatica fricii este asumată în aceeaşi cheie, iar spovedania poate începe: „Recunosc sunt o copie a fricii”.
(versiune revăzută a textului apărut în Cultura, nr. 27/ 2013)
