„Titlurile în aldine de pe prima pagină a cotidianelor, care pe vremuri păreau vulgare femeilor şi copiilor fericiţi- ziarul le amintea de cârciumă şi de fanfaronadă-, au invadat căminele ca pe o veritabilă ameninţare”
(Max Horkheimer, Theodor W.Adorno, Dialectica luminilor)
En masse, puterea cuvântului se insinuează în cutiile urbane în care consumeriştii îşi crează propriul lor microcosmos. Modelul fanomatic al eroului comunicaţional le bate la uşă aşezându-se acolo, între două tâmple, deformându-le cele mai intime credinţe ori rezistenţe. Ce contează ce se întâmplă dincolo de fortăreaţa de intimitate şi de invidiualism de weekend? Uitătura domestică la fasciculul de ecran care ţese mitologii cosmopolite e tot mai dinamică: e experienţa ciudată, inspidă şi bombastică a reversului – cei care fug de furnicarul de afară dau buzna cu bocancii altuia în viaţa unui pseudo-erou monden, cât să îşi satisfacă doza zilnică de hilar. Cum îşi trăieşte cotidianul o caricatură blazată, care îşi dospeşte portmoneul jertfindu-şi ultimul secret, face obiectul unui buletin de ştiri. De fapt, e buletinul unui bufon social al cărui chip îl împrumutăm cu toţii la un momentdat. Sunt semne de descompunere: „unul îşi neglijează munca în asemenea măsură încât se ruinează, unul îşi distruge căsnicia, fără ca soţia să fie vinovată, unul fraudează”. Într-o asemenea schiţă socială, nu are cum să nu te năpădească râsul.
Dar acestea sunt lucruri mărunte, mici chilipiruri fasonate cultural, care durează până la primul eşafod, până la primul urlet de monopolizare a nemulţumirilor, până la primele răzvrătiri şi propagande. La gazetă, oamenii îşi împrumută vocea. Uneori, mai scriu foiletoane, când marşăluirea protestatară de bulevard, pentru un surplus valoric- „mai bine”- trebuie să creeze o cultură scrisă, una care să se disipe, să se descopere, să fure ochiul celor „citiţi” şi să îi stârnească pe cei „necitiţi”. Însă la ziar, la radio ori la Tv vocea grăieşte şi se împrumută, uneori cu o dobândă morală arzătoare, pentru cei care o păstrează în conştiinţa lor multă vreme.
În genere, microbul presei e cel de insinuare. În casele consumeriştilor de cuvinte gratuite, a ajuns să facă metastază. Mariajul dintre insiunare şi imitare e însă unul complet nefericit când vine vorba de circulaţia unui crâmpei de idee. La rigoare, se vede foarte bine cum condeiul manipulează, seduce şi minte cu puterea unui Mare Anonim, de la maniera cea mai blazată şi naivă, la cele mai elegante forme de apariţie. De la ghost writers la mici grupări culturale, singura zestre culturală atribuită scrierii este consumul. Perpeuată, prea puţin igienizată, scrierea a devenit micul profet primit în casele tuturor, responsabil de zidirea cotidianului şi formarea unei religii a conştiinţei publice mozaicate.
Există gazete care subzistă din sorcovit eroi şi editoriale care fac din paginile lor oglinda de hârtie a unei societăţi. Presa de scandal e o comedie kitchizată a unor actori postmoderni şi goi, folosiţi, ba chiar dresaţi, să arate, de fiecare dată, cu aceeaşi zarvă de mahala, hainele cele noi ale unor împăraţi ai prostiei umane preparată într-un număr fix de felii, numit tiraj.
Nimic nu mai pare a fi un ziar de scandal-sau cel puţin aceasta ar fi teza micului excurs întreprins- cel puţin în baza faptului că tot ce era mai revoltător şi particular a devenit hilar şi universal.
