În căutarea „normalului”

Există oare „normalitate” absolută? Nu e „normalul”, ca şi „binele”, relativ? Nu-şi trăieşte fiecare, în funcţie de mentalitate, „normalul” ţării lui?

La venirea mea în Canada, în 82, am avut un dialog cu şefa mea, o franţuzoaică din Franţa, pe care o întrebasem de ce „r”ul din franceză e „rârâit” şi nu „normal”, adică aşa cum îl pronunţam eu. Iar ea a râs şi mi-a spus că „r”-ul meu era cel anormal şi că, dimpotrivă, cel al limbii franceze e cel adevărat!

Altă întâmplare: la câteva luni după venire, îmi depusesem într-un seif la bancă actul de naştere, pentru a nu-l pierde. N-aveam încă maşină, foloseam mijloacele de transport în comun. Îmi căutam serviciu şi într-o zi mi-a trebuit de urgenţă actul de naştere. M-am dus la bancă, am explicat situaţia şi am rugat să mă lase să iau din seif actul. La ghişeu era o funcţionară care mă cunoştea deja. Mi-a cerut o legitimaţie. În Canada, legitimaţia e permisul de conducere auto. Nu aveam. Şi nu aveam la mine niciun alt act care să demonstreze cine sunt. Eram grăbită şi, cu toate că funcţionara mă cunoştea, nu m-a lăsat să umblu la seif. N-a mers nici cu bacşiş (a fost jignită că încerc s-o „cumpăr”), nici cu alte argumente. A trebuit să mă duc acasă, să iau paşaportul şi să revin, lucru care a întârziat totul. Am învăţat atunci că „normalitatea” în Canada e respectarea cu stricteţe a regulilor. Aici, pentru orice: obţinere de permise, acte, vizite la doctor, ba chiar şi în unele magazine alimentare, se dau numere de ordine şi nu există nicio excepţie, eşti chemat numai când îţi vine rândul.

Mi-am adus aminte de toate acestea în urma unei lecturi recente: cartea „Ogio-san” de Ioan Timuş. Scrisă cu peste jumătate de secol în urmă, cartea e o descriere plină de farmec a contactului autorului cu Japonia. Citind-o, mi-am recunoscut propriile nedumeri la întâlnirea fenomenelor „anormale” pentru un european, dar fireşti pentru cei de pe alt continent.

De exemplu: în Japonia plouă foarte des şi oamenii poartă cu ei umbrele mari, cu spiţe de lemn. Când nu plouă, ele sunt purtate, închise, de vârful lor, unde e fixat un belciug special în acest scop. Japonezii au fost foarte miraţi văzând că europenii, când nu plouă, ţin umbrela „invers”, adică de mâner.

Alt exemplu de mentalitate diferită a japonezilor comparată cu a europenilor este cea a vânzării obiectelor.  Cartea povesteşte cum o europeană intră într-un magazin de antichităţi, vede un porţelan care-i place şi întreabă de preţ. I se răspunde: 10 yeni. Ea, ca să obţină un preţ mai mic, spune că de fapt vasul nu este prea frumos şi că nu merită preţul respectiv. Japonezul, jignit, pune vasul la locul lui şi încetează discuţia. Europeana, prietenă cu autorul cărţii, îi povesteşte întâmplarea. Autorul, deja familiarizat cu mentalitatea japoneză , pune cu ea un pariu că el va putea obţine un preţ redus. Intră în magazin, admiră totul, face complimente, se aşează cu proprietarul la ceai şi are numai cuvinte de laudă. Apoi cere acel vas, îl examinează atent şi întreabă de preţ. Acelaşi răspuns, 10 yeni. Cumpărătorul se miră şi spune că aşa frumuseţe de vas ar trebui vândut cu un preţ mult mai mare. Proprietarul japonez, încântat, răspunde modest că nu e chiar aşa de valoros şi-l întreabă pe client dacă vrea să-l cumpere. Acesta răspunde că ar fi fericit să-l poată lua, dar că, din păcate, are la el numai 5 yeni. Vânzătorul i-l vinde la acest preţ. Pariu câştigat! Concluzia autorului: la japonezi nu vânzătorul laudă marfa, ci cumpărătorul.

Un alt domeniu în care „normalitatea” e diferită pe diverse continente e ţinuta vestimentară. Când am venit în Canada, de pe balconul meu vedeam terasa de la parter a unui bloc învecinat, unde vara mâncau două doamne grase şi în vârstă. Ambele erau îmbrăcate în şort şi tricou, ţinuta comună de vară, indiferent de vârstă, sex, greutate. Nu se ascund imperfecţiunile corporale. Expunerea corpului adult, chiar gras, nu atrage atenţia nimănui. În schimb, copiii, de când sunt bebeluşi, poartă costume de baie: baieţii au chiloţei, fetiţele au costume întregi, care le acoperă şi pieptul.

Din cartea lui Timuş am aflat că japonezii consideră că nu trupul trebuie „ascuns” de vedere, el fiind un element al naturii, ci numai „gândul” trebuie ascuns. De aceea, citeam în carte, ei nu se jenează să umble goi, dar ascund cu mare atenţie tot ce gândesc. Drept care noi spunem că japonezii sunt ipocriţi. Am avut la laborator un coleg japonez care lucra „pe ascuns”. Abia acuma, după lectura cărţii, l-am înţeles.

Concluzia? Nu ştim niciodată unde e „normalitatea, drept care îmi place grozav felul în care se foloseşte pe continentul american termenul „normal”. Vrei să comanzi o cafea „normală” – din zecile de feluri existente – spui „regular coffee” şi asta lămureşte tot. În fine, „aproape” tot, pentru că şi „regular” („obişnuit”) poate diferi de la un caz la altul.

Cât despre „normalitatea” omenească, putem adopta definiţia din „Pendulul lui Foucault” de Umberto Eco:  „Sunt patru tipuri ideale: cretinul, imbecilul, stupidul şi nebunul. Normalul este amestecul echilibrat al celor patru.”