Se întreabă dl.Lucian Boia într-un interesantisim eseu privitor, în primul rând, la starea de lucruri actuală din ţara noastră şi apărut la editura „Humanitas”, din capitală. Pentru că – ar fi primul răspuns – în cazul contrar nu s-ar deosebi de alte ţări şi, prin urmare, nici n-ar mai fi. Cazul zice şi de situaţia în care, fatal, fiecare ţară e altfel, şi atunci normalitatea noastră ar fi – cum, însă, nu este – asigurată. Situarea, relieful geografic, migraţiile de popoare, stingerea de rase – cimbrii şi teutonii exterminaţi de romani, celţii din Bohemia, de către dacii lui Burebista – perioade de înflorire şi prosperitate, succedate de altele de tristă decadenţă, revolte, răscoale, revoluţii, reaşezări pe ruine fumegânde scriu istoria – un burete din care se scurge sânge.
Concert – cum se spune – în cadrul căruia un număr de ţări cunosc un indice superior de civilizaţie, modelator celorlalte. Călătorul de la Viena la Londra lunecă pe şleaul unor bune moravuri şi al unor excelente comunicaţii, care- l satisfac profund. De la Vladivostok la Mizil, lucrurile vor sta altfel. La vedere. Până la a se putea vorbi de un blestem? Unde o mare, nefirească diferenţă duce cu gândul la defecţiune? În aceşti termeni îşi pune delicata problemă dl. Lucian Boia, în studiul în care analizează moravuri şi instituţii cu ner vul lucidităţii. Şi nu fără o anumită amărăciune.
Modul extravagant în care s-a desfăşurat psihodrama politică 2012 îl va fi determinat pe autor să intre la bănuială, lăsându-i, şi probabil nu numai lui – impresia că ţara e defectă. De aici imboldul de a cerceta societatea românească sub raportul acesteia cu elementul civilizaţie. Modul în care fiecare român se pune, de unul singur, la adăpost, în caz de primejdie – altfel zis lipsa de solidaritate socială – a fost punctul de miră al tentativei. Căreia i s-ar putea aduce, de la început, argumentul atâtor martiri, de-a lungul istoriei, dacă i-am numi doar pe cei care au căzut împotrivindu-se comunizării ţării, sutele de mii de români care au cunoscut temniţa şi tot atât de mulţi morţi. Analistul echivalează lipsa de solidaritate socială cu un blestem. Este posibil să aibă dreptate.Termenul e tare, dar însăşi înapoierea este un blestem, unul moştenit, precum însăşi înapoierea e o plagă. Totul începe cu o întârziere impresionantă – vezi târzia, într- adevăr, înfiripare a voievodatelor româneşti, către sfârşitul veacului al XIV-lea, de departe ultimele pe cuprinsul Europei.
Iar aprofundând cercetarea istorică vom constata o mai veche retardare încă, plecând de la geto-dacii anepigrafi. La marginea imperiului roman, mai apoi a celui bizantin, şi, în fine, a celui otoman, un destin aparte se configura dintru început poporului român, datornic geopoliticii. Popor de frontieră, aşadar, presat, în cursul a secole, – câte oare? – de imperialisme hulpave, franc deznaţionalizatoare, noi am avut via conştiinţă de a fi aşezaţi în calea tuturor răutăţilor. Nu este un noroc să viiezi într- un coridor de trecere. A triumfat capacitatea de absorbţie a unui neam prolific: este suficient să enumerăm nume de famile precum Grecu, Sârbu, Turcu, Tătar u, Buşneag (bosniac), Arnăutu, Arbănaşu (albanezi), Armeanu, Rusu, Cazacu, Moscu, Neamţu, Frâncu pentru a înţelege sursa slabei solidarităţi sociale a românilor, viul lor individualism. Scepticismul manifest faţă de înregimentări masive. Puţinul gust pentru asociere al celui care a fost înşelat în prea multe rânduri.
Înapoiaţi? Faţă de cine? De vecinii noştri bulgari, sârbi, albanezi, greci – cu destine istorice paralele? Nu, desigur, fiindcă stăm, parcă niţel mai bine decât ei, ci în comparaţie cu înaintatele state ale Vestului. Spune-mi cu cine te compari, ca să-ţi zic cine eşti. Poetul Constant Tonegaru avea o altă vorbă: „Spune-mi unde te duci, ca să-ţi spun încotro greşit te îndrepţi”. Altfel, de necontestat, bisericuţa lui Bucur nu e de talia catedralei Sfântul Petru, din Roma, Sfântul Paul, din Londra, Notre Dâme, din Paris. (Vom mai sta de vorbă, când Catedrala Neamului va fi gata.) Pentru că nimic nu stă pe loc. Oricum, un vădit complex de inferioritate ne stăpâneşte, complex pe care, ca să nu derogăm de la reguli, îl transformăm într-unul de superioritate. Vezi „Româniile imperiale de mâine”, din prima parte a războiului antibolşevic, vezi România pe care o visa insomniacul Emil Cioran. Că în acelaşi complex de superioritate se îmbăiază şi alte naţiuni, mari de tot, de altminteri, dar, precum cea germană, de pildă, nu dă cusururi la activ – aceasta ar fi o altă căciulă.
Ne cunoaştem defectele, ni le criticăm, cu vehemenţă chiar, dar când ni le înşiră străinii ne pică prost. Dacă ridicăm problema formelor fără fond, preferăm a o soluţiona în forul intim. Dl. Boia nu spune cât de evidentă e lipsa de civilizaţie a maselor în România, o uşoară apăsare a butonului televizorului ne pune numaidecât în temă. O ţară cu drumuri pline de gropi, cu haite de câini vagabonzi, pe care majorităţi parlamentare cugetă a le extermina, pe modelul otoman, o ţară bântuită de sărăcie, ai cărei locuitori cotropesc mall-urile anunţând ocazii la făină şi ulei, poate fi membră a Uniunii Europene, dar ca civilizaţie e cam pe nicăieri.
Punem trista situaţie a educaţiei maselor pe seama moştenirii comunismului? Dl. Boia subintitulează capitolul „Ieşirea din comunism”:„Strategia minciunii”. Ideea este că nu pe comunism erau supăraţi cei mai mulţi români în preajma revoluţiei din decebrie ’89, ci pe grava deteriorare a condiţiilor de trai. Cei ce refuzaseră comunismul ca ideologie se aflau, de altminteri, sub pământ. Supravieţuirea pretinsese măcar compromisul. La desfiinţarea partidului comunist, cei mai mulţi dintre membrii săi au uitat spontan a-i fi aparţinut, căpeteniile, la rândul lor, transformându-se miraculos în oameni de afaceri, în mânuitori de capitalism. Scrie dl. Boia: „Vechii comunişti au devenit peste noapte noii democraţi şi nimeni nu le mai putea reproşa nimic, odată ce nu mai erau câtuşi de puţin comunişti, pentru simplul motiv că Partidul Comunist nu mai exista. O asemenea strategie nu s-a mai aplicat în nici o altă ţară fostă comunistă.” Cu urmarea că: „Nicăieri nu s-a manifestat la ieşirea din comunism o asemenea nepotrivire între ruptura proclamată şi continuitatea efectivă.”
Acesta ar fi păcatul originar al României de astăzi. Dacă elita anterioară fusese destul de restrânsă, cea care i-a urmat a fost una iniţial comunistă. Într-o societate care nu mai dispunea de o clasă mijlocie. În lipsa acesteia, a unei aristocraţii, vede dl. Boia mahalagizarea societăţii româneşti de astăzi. Societate pe care analistul o caracterizează prin apatie – simptom al stării spirituale a românului, neîncrezător în nici un leac al prelungitei maladii politice.Sceptice consideraţii conduc la o cruntă concluzie: „Pe scurt, România rămâne pe ultimul loc din Uniunea Europeană, la concurenţa cu Bulgaria.” Cădere de cortină:„Din secolul al XIV-lea până astăzi, românii par să bată pasul pe loc: n-am urcat nici o treaptă comparativ cu celelalte ţări europene.”
Este ţipătul de revoltă, scos dintr- un piept îndurerat. Avocatul diavolului i-ar putea replica, dimpotrivă, că modul în care s-a realizat statul român modern, într-o foarte scurtă perioadă de timp şi făcând faţă unei întârzieri evidente şi foarte primejdioase, rapiditatea, apoi cu care, în perioada interbelică, România se înscrisese, fără falsuri, în familia statelor europene de statornică civilizaţie, în rândul statelor central europene mai degrabă decât al celor balcanice, vădeşte un extraordinar energetism, o fără de precedent realizare, distrusă numai şi doar din cauze exterioare. Iar în ce priveşte racilele actuale e de ţinut seama că în era noastră de concentrare a timpului, cele patru decenii de comunism au exact „valoarea” celor patru secole de jug otoman.
Când România s-a făcut într-un anumit fel şi „de aceea este aşa cum este”, să ne încăpăţânăm a fi, mai departe, altfel? În încheiere, dl. Lucian Boia nuanţează acest altfel: „ceea ce înseamnă uneori şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări”. Numai că, aşa cum în soarta unui om – cum observa Hamlet – un singur cusur nimiceşte magnifice daruri, şi în viaţa societăţii ceea ce nu merge strică şi ceea ce merge. Celor ce se petrec şi cărora dl. Boia le spune pe nume, dânsul nu le găseşte remediul. Cartea este una de sinteze, ea nu oferă şi soluţii. Cât ne priveşte, noi le deţinem, dar nu le putem face publice, fideli principiului de a nu da sfaturi, când nu ne sunt cerute. Că, în felul acesta, se înregistrează încă o pierdere – şi, vai, ireparabilă – cine, ce poate face?
( articol reprodus din revista ” arcade”, cu acordul autorului).
