În slavă, raj desemna locul fericit în care merg după moarte cei ce au respectat morala religioasă, cei mântuiţi. Termenul trece şi la noi (având acelaşi tip de creştinism ca şi slavii), cu aceeaşi semnificaţie. E vorba, până la urmă, de lumea de dincolo, deşi aceasta nu e neapărat una creştină. Imaginarul Raiului, atât de viu colorat în legende, bocete şi alte cântece populare, moşteneşte un bogat fond precreştin. Teologia oficială a Bisericii, cu excepţia unor menţiuni vagi în Biblie şi în literatura patristică (mai ales aplicate ca intepretări ale Genezei şi Apocalipsei), a păstrat tăcerea asupra modului concret de existenţă în Rai. Contemplare nesfârşită a luminii necreate, progres nesfârşit în cunoaşterea Dumnezeului Celui infinit, cam în aceste formule precaute a vorbit teologia creştină răsăriteană când a venit vorba de viaţa celor mântuiţi. Foarte sever cu imaginaţia, creştinismul oficial nu a permis explozia speculaţiei paradisiace, cum s-a întâmplat la greci şi egipteni. Eschatonul e o taină până la sfârşitul lumii. Biserica autohtonă a tolerat, în schimb, scenariile populare, din care se poate decela o geografie a Raiului.
O astfel de investigaţie trebuie să pornească obligatoriu de la evenimentul universal al morţii. Traseele de bază ale acestui imaginar sunt relativ aceleaşi ca în alte tradiţii: un drum cu obstacole şi probe, o judecată morală, un loc final. Raiul îşi desfăşoară geografia pe două direcţii. El e, mai întâi, locul în care sufletul călătoreşte după moarte, identificabil mai clar ori mai vag, ca arhetip imaginar, în orice cultură arhaică de pe mapamond, fie ea creştină ori nu. În spaţiul românesc, cele mai importante şi mai numeroase texte sunt cele care însoţesc ritul funerar: bocetele, Cântecul bradului, Cântecul Zorilor. Raiul are, la noi, conturul pe care creştinismul popular i l-a dat: aşezat pe drumul postum „în sus” şi „la dreapta”, el e spaţiul în care, alături de fiinţele divine — Dumnezeu, Iisus Hristos, Maica Domnului, îngerii, sfinţii — „locuiesc” sufletele drepţilor, ale celor mântuiţi. La textele ritului funerar, care sintetizează elementele pre-creştine şi pe cele creştine, se adaugă ca material fundamental unele colinde, mici fragmente din slujba ortodoxă a înmormântării, naraţiuni populare, declaraţii de teren, din care se pot alcătui o eschatologie şi o cosmologie de factură creştină.
Ca spaţiu polisemantic, lumea Raiului e un amestec de făpturi şi simboluri, de materialitate şi spiritualitate. Geografia sa oscilează între încântările nebănuite ale ochiului şi ale tuturor simţurilor şi familiarele imagini rustice, cu un puternic caracter redundant. Raiul e un spaţiu al nespusului, al unor viziuni valorizate pozitiv la modul absolut, greu de descris exact. Întotdeauna, în toate culturile arhaice, peisajele paradisiace (lumea zeilor şi a celor ce locuiesc cu ei) au fost descrise cu risipă de frumuseţe, într-o perspectivă atotcuprinzătoare, caracterizată printr-un pancalism structural. Raiul e modelul prin excelenţă al spaţiului destinat doar imaginaţiei, cu speranţa că va avea loc şi confruntarea cu realitatea lui, cândva, după evenimentul morţii. Iar când imaginaţia depăşeşte simţirea, calităţile peisajului imaginat înseamnă valorizare extremă. Una care face ca geografia Raiului, cel puţin în folclorul românesc, să îmbrace, aproape în totalitate, cele mai frumoase aspecte concrete.
(text apărut cu ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)
content/uploads/2013/07/Fig.3Fig.4.Interiorul-grădinii-Raiului.Adam-şi-Eva-în-Eden1.jpg”>
