Biserica pe care o frecventez eu (atâta cât o freventez, adică rar) poartă hramul Naşterii Maicii Domnului. Cred că i se potriveşte de minune. Umanitarismul netrucat al părintelui (puţini ca el!), nenumăratele activităţi sociale, consemnate şi în foaia lunară a parohiei (se numeşte „Troiţa”), precum şi duhul libertăţii şi al transparenţei, al carităţii şi al comuniunii care traversează locaşul de rugăciune ridicat peste părculeţul unde altădată mă jucam în nisip împreună cu ceilalţi bighidii de la scara 1 a blocului de pe Albac 6, mă fac uneori – e drept, doar uneori – să înţeleg că totul poate căpăta sens şi că hazardul e bun doar pentru manualele de filosofie.
Sfânta Fecioară şi încrederea în existenţa, în harul şi în mijlocirea ei nemărginită îmi pun problema mai largă a modului în care funcţionează misterul credinţei. Majoritatea oamenilor cred în cele sfinte, deşi mulţi nu o recunosc, după cum şi majoritatea celor care îşi afirmă credinţa, nu cred întotdeauna pe de-a întregul, ci doar pe jumătate sau pe sfert, unii poticnindu-se la tot pasul, alţii mai şchiopătând, iar alţii împiedicându-se adesea de prejudecăţi sau de raţionamente prefabricate. E un paradox pe care trebuie să ni-l asumăm. Imperfecţiunea dă măsura naturii noastre omeneşti. Nici în bine, dar, din fericire, nici în rău sau în săvârşirea răului, nu suntem – slavă Domnului – perfecţi, cu excepţia câtorva cazuri celebre, pe care le cunoaştem cu toţii de prin cărţile de istorie. Maniera în care ne judecăm fiecare propria vulnerabilitate îmi pare a fi până în acest punct esenţială.
Cum e să credem? …Cum e cu putinţă să credem? Cât e har, şi cât e credinţă? Putem oare psihanaliza credinţa? Cum diferă oare obiectul credinţei noastre de la un subiect la altul? Este, în acest punct, diferită credinţa în Domnul de credinţa în Sfânta Fecioară?
Cred că nu trebuie să fii cititorul-model al lui Eco ca să-ţi dai seama că întrebărilor de mai sus creştinul-ideal, îndeosebi cel ortodox, le-ar putea răspunde într-un singur fel, prin replica unui personaj din teatrul lui Eugen Ionescu (scriitor adânc şi cât se poate de anti-absurd), care sună cam aşa: Ha-bar n-am! Şi, continuând: nici că-mi pasă!
Mai cred, de asemenea, că aceleia, pe care o recunoaştem adesea în cântările ortodoxe drept „Maica Cerului”, se cuvine să-i oferim deplina (şi puţina) noastră credinţă. Mie, îngăduit îmi fie a mărturisi, răspunsu-mi-a ori de câte ori am strigat către ea prins în mizeriile în care m-am lăsat mânjit, bălăcit, batjocorit. Cuvine-se CU ADEVARAT să o fericim.
Îi cântăm „Primeşte-ne, Măicuţă…”, pentru că ea a înţeles ca nimeni altcineva misterul din care suntem plămădiţi şi pentru că a primit, la rându-i, teribila veste. Aceasta din urmă, odată consimţită şi urmată de acel DA citit de teologii noştri ca un DA nupţial, a devenit Bunavestire. Fecioara Maria este, prin excelenţă, cea-care-primeşte. Fără programări, fără alte forme de înscriere în audienţă. Rugăciunea adresată ei este deja situare-în-act, soluţia este deja work in progress. Urmându-i, îngenuncheaţi, realizăm imposibilul: ne smerim şi ne împuţinăm, şi, cu toate acestea, privim lumea stându-ne la picioare, o privim de sus, deşi fără a cheltui măcar un şfanţ din bogata vistierie a ipocriziei pe care o purtăm întotdeauna în buzunarul de la piept.
Cred că mai nimerit obiect de studiu era, pentru Andrei Pleşu, Fecioara Maria, decât îngerii. Regizorul Ingmar Bergman, însă, nu a stat deloc pe gânduri şi a făcut-o în stilul său caracteristic: filmul din 1957, A şaptea pecete, altminteri unul destul de sumbru, propune în credinţă şi în figura Mariei puţinele alternative de salvare mistică ale unei umanităţi aflate în derivă.
