Omul cu ochi bulbucaţi
— În această poveste, începu Şeherezada Feodorovna, va fi descrisă ameţitoarea carieră o unui om cu ochi bulbucaţi.
Boris Indiukov (1) studiase de mic copil în universităţi, academii şi panteonuri literare. El îşi fixase ca ţel să ajungă un mare scriitor al pământului rus, dar Institutul de Emoţii Lirice, unde studia el, a fost închis de Glavprofobr (2)înainte ca Boris Indiukov să înţeleagă că la sfârşitul unei fraze se pune punct.
Au mai fost lăsate două dughene literare, în care tinerii se iniţiau în tainele cuvântului, eliberându se totodată de serviciul militar : IDDŞE, adică Institutul De Dinamică Şi Expresie, de pe Strada Bucătarului, şi cursurile de literatură ale artelului pseudoinvalizilor, sub denumirea Hăulit, de pe lângă GAHN.(3)
Treburile artelului Hăulit mergeau prost, pentru că rectorul întreprinderii de beletristică, marele maestru Musin Gogol, se pregătea deja s o şteargă : nu avea cum să concureze cu Institutul De Dinamică Şi Expresie. Hăulit a rămas pustiu, iar cursanţii au dat năvală la IDDŞE, unde s a dus şi Boris Indiukov. Dar nici n a apucat Boris Indiukov să se decidă dacă să studieze dinamica sau să se consacre expresiei, că Glavprofobr a închis şi această litdugheană.
Jelind de tristeţe, cursanţii au întins o la Hăulit, care rămăsese tot pustiu. În fruntea tuturor fugea Boris Indiukov. Ochii lui bulbucaţi străluceau de însufleţire.
Dar Musin Gogol s a prins imediat de conjunctura creată la bursa literară şi a pretins de la noii cursanţi plata în avans pentru doi ani.
Hăulit ocupa jumătate din magazinul de pe Tverskaia Iamskaia I. Cealaltă jumătate şi o fereastră le luase cu chirie maestrul ceasornicar Glasius Schenker, înconjurat de rotiţe, pince nez uri şi arcuri minuscule. În magazin sunau des şi strident ceasurile deşteptătoare. În fundul încăperii şedea triumfător Musin Gogol, lua banii şi dădea chitanţe. Alături de el se instalase Biroul Amânări, la care celor care prezentau chitanţe li se dădeau hârtiile necesare pentru armată. Iar în ungherul cel mai întunecos al magazinului, unde ceasornicarul îşi îngrămădise mărfurile neaducătoare de lichidităţi, şedea profesorulwunderkind, decanul în vârstă de treisprezece ani al Facultăţii de Proză Ritmică, şi citea cu voce tare versuri de Vera Inber (4)
La fix două ore după înscrierea lui Indiukov în rândul studenţilor, sinistrul Glavprofobr a închis ultima oază literară. Banii nu au fost returnaţi studenţilor, întrucât Musin Gogol a reuşit să se salveze, luând cu sine sumele încasate pentru dreptul de a studia.
Şi din nou Boris Indiukov a rămas niciunde, neştiind nici acum în mod sigur dacă la sfârşitul unei fraze trebuie să se pună punct. Dar atracţia către beletristică era atât de mare, încât Boris se hotărî să treacă imediat la munca de creaţie. În două luni scrise un roman inspirat din viaţa tăietorilor de lemne şi a tăietoarelor de lemne, intitulat Buturugi. Prima sa realizare o dedică „Şefului secţiei districtuale pentru literatură şi edituri, cu prietenie“. Dar această măsură de prevedere n a dus la nimic. Nici o editură nu s a învoit să tipărească romanul Buturugi, al cărui autor stătea catastrofal la capitolul predicat. Aşa că şeful cu pricina nici nu a aflat despre prieteneasca dedicaţie.
Atunci, Indiukov a scris şase romane : La răspântie, Drumuri şi râpe, Fă paşi, elev ucenic, Secera şi ciocanul, Înainte, tovarăşi şi Dunia activista.
Nici unul dintre ele nu a văzut lumina tiparului, şi Boris Indiukov începuse deja să cadă pradă deznădejdii, când, deodată, îi veni o idee formidabilă.
Dar, ajunsă aici, Şeherezada văzu că programul se terminase şi, modestă, tăcu.
Dar când sosi
A zecea zi de lucru,
ea spuse :
— …îi veni o idee formidabilă.
Imaginându şi că a concura cu cei cincizeci de mii de scriitori sovietici era un lucru deloc uşor şi care cerea un anume har, Boris Indiukov cugetă trei zile şi trei nopţi. Şi se lumină perfect. „De ce, îşi spuse el, să scriu eu romane, când e mult mai uşor, mai profitabil şi mai tihnit să înjur romanele altora.“
Şi, cu înflăcărarea care îl însoţea în tot ceea ce făcea, Boris Indiukov se apucă de noul gen literar. Spre norocul lui, tânăra şi neexperimentata revistă „Într o bună dimineaţă“ îşi gândise rubrica bibliografie după un sistem absolut nou.
— Înţelegeţi ? îi spuse bucuros redactorul lui Indiukov, aflat din întâmplare în cabinetul acestuia. Ne facem rubrica bibliografie cu totul altfel. Orice recenzie – trei rânduri. Înţelegeţi ? Atât ! Aşa se va şi numi rubrica : „În trei rânduri“.
— Înţeleg ! răspunse bucuros Indiukov.
— Minunat ! jubilă redactorul. Dăm peste nas tuturor revistelor groase !
— Dăm ! strigă Indiukov cu aceeaşi înflăcărare cu care oştenii lui Suvorov strigau „Murim“.
Noua activitate îl absorbi cu totul pe Boris Indiukov. În trei rânduri încăpea exact tot ce putea spune el despre o carte groasă de patru sute de pagini.
Recenziile la romanele compatrioţilor se scriau în formatul nr. 1.
„Autorul. Titlul cărţii. Editura. Preţul. Numărul de pagini. Cui îi trebuie cartea scriitorului (cutare) ? Nimănui. I am recomanda autorului (cutare) să pună în lumină viaţa vânzătorilor de îngheţată, pe care până acum nu a reflectat o nimeni.“
Recenziile la romanele străine se scriau în formatul nr. 2.
„Autorul. Titlul cărţii. Editura. Preţul. Numărul de pagini. Cartea autorului francez (cutare) este scrisă cu măiestria proprie străinilor. Dar… cui îi trebuie această carte ? Nimănui. Această carte nu impresionează.“
De semnat, Indiukov semna în fel şi chip, cu scopul de a nu le da scriitorilor posibilitatea să îi ia urma. Semna : „B.I.“, „A.B.“ „Indio“, „Indus“, „Inus“, „Ius“, iar uneori, pur şi simplu, „ov“. Dar, în ciuda acestor precauţii, Indiukov era din când în când pândit şi snopit.
Ca să scape teafăr din respectivele chelfăneli, Indiukov s a dus la protecţia muncii cu cererea de a i se da o platoşă, dar cererea i a fost respinsă, întrucât în contractul colectiv nu figura un paragraf referitor la platoşe. Atunci, din veniturile mari pentru recenzii mici, Indiukov îşi făcu o şubă de dihor, groasă, vătuită, şi când era chelfănit nu făcea decât să zâmbească.
Scriitorii, sleiţi de lupta cu „Indio“, „B.I.“ şi „ov“, schimbară tactica. Cei slabi din fire încetară să scrie, iar cei tari din fire începură să se dea bine pe lângă atotputernicul „Indio“.
Poziţia lui Indiukov se consolidă. Odaia lui era înţesată de maldăre de cărţi cu autograf. Pe unele dintre ele citea cu satisfacţie dedicaţii tipărite : „Tovarăşului Indiukov, cu prietenie“. Şi nimic nu i a mai întunecat de atunci bunăstarea.
Şi, dacă mult stimatul tovarăş Fanatiuk sau cineva dintre membrii comisiei de epurare doreşte să scrie un roman, mai bine să n o facă. Boris Indiukov îl va înjura în trei rânduri în formatul nr. 1.
Dar povestea aceasta este mai puţin captivantă decât povestea despre Vara de Aur.
Şi tovarăşul Fanatiuk se gândi : „Jur pe Gosplan să nu o concediez până nu aud povestea despre Vara de Aur“.
1)Indiuk – curcan.
2) Direcţia Generală a Învăţământului Profesional.
3) Academia de Stat pentru Ştiinţe Umaniste.
4) Vera Inber (1890 1972) – poetă şi prozatoare sovietică, laureată a Premiului Stalin.
Ilia Ilf, Evgheni Petrov
1001 de zile sau Noua Şeherezadă
Alcătuire de A.I. Ilf
Traducere din limba rusă şi note de Adriana Liciu
Editura Polirom, Iaşi, 2013
reprodus cu acordul editurii
