Dicționar apocrif XI: Post-modernism

Am intrat de ceva timp în secolul XXI. Ce-ar mai fi de spus acum? Ne mai şochează ceva? Mai putem distinge în jurul nostru forme rigide şi clar delimitate? Mai poate schimba vreun text sau oricare altă „urmă” umană modul nostru de-a vedea lumea? Dar mai există o perspectivă unitară şi universală în care să încadrăm ceea ce noi numim „lume”? Cine şi ce este subiectul care reflectează şi în care „lumea” se reflectă?

Sunt câteva din întrebările ce premerg orice încercare de a defini fenomenul hibrid al post-modernismului. Cred, însă, că ele pot fi reduse, fără a forţa prea mult, la problema relaţiei cu tradiţia, pusă acum mai acut ca oricând. Prefixul post are, în acest caz, două sensuri, valabile şi pentru alte cuvinte-umbrelă care se folosesc de acelaşi prefix (post-gândire, post-istorie). El indică, mai întâi, ideea sfârşitului, al unui proces pe deplin consumat: modernitatea s-a epuizat, din ea n-au rămas decât câteva forme goale, o nouă etapă e necesară. „Monumentele” trecutului pot fi cel mult parodiate, ironizate, dar ele rămân referinţe pe deplin muzeificate. Ruptura poate fi localizată, spun teoreticienii, cândva, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai precis, în denunţarea nietzscheeană a pretenţiilor autoritare ale metafizicii  platonico-creştine, precum şi în opacizarea subiectului cunoscător faţă de sine însuşi, descrisă cu mijloace diferite de psihanaliză. Totul e decor, estetizare, joc, alternanţă între spus şi nespus, între conştient şi inconştient, între nou şi deja-consacrat; nimic nu e absolut şi demn de luat drept fundament, pentru că totul e permis (şi pe deplin imanent, am putea adăuga). Apoi, e vorba de continuitate, dar nu una ludică, ci una care să reconsidere relativizarea şi aparenta disoluţie a structurilor „tari”, pe care modernitatea le-a abolit în favoarea unei cunoaşteri pretinse raţionale şi a unui adevăr pretins clar şi conform propoziţiilor ştiinţei. În contextul în care totul s-a spus, cu rezultatul unei pluralităţi de adevăruri, această reconsiderare favorizează respectul faţă de orice eveniment în care fiinţa a trecut în limbaj, adică pune pe picior de egalitate filosofia riguroasă cu mitul şi poezia, literatura cu istoria şi biografia, arta cu kitsch-ul, „temele” mari ale existenţei umane cu derizoriul şi ridicolul. Se produce dacă nu nivelarea, atunci o relativă omogenizare tuturor „poveştilor” umane într-o ramă narativă mai complexă şi mai permisivă. Denunţată şi ironizată, transcendenţa revine spectaculos nu numai fiindcă ea e o referinţă obligatorie transmisă (răsturnată, mai precis) de tradiţia modernă, ci şi pentru că, ieşind de sub tutela acaparatoare a teologiei dogmatice şi a metafizicii clasice, se poate revela în varii chipuri simbolice, destinate variilor capacităţi ale percepţiei umane. Nu întâmplător hermeneutica a devenit ştiinţa universală a veacului tocmai încheiat. Totul trebuie interpretat, pentru că totul spune ceva.

În această dialectică ruptură/continuitate, care defineşte în mod esenţial post-modernismul, un lucru rămâne constant. Cuprinşi de avânturi polemice şi avangardiste ori, dimpotrivă, de pietate şi deschidere, putem înţelege ceva din noi înşine şi din finitudinea noastră doar raportându-ne, oricum am face-o şi orice nume ar primi raportarea noastră, la trecutul depozitat într-o tradiţie. Prin toate „urmele” şi „poveştile” posibile ale celor care ne-au precedat, pentru că doar acestea ne mai pot spune câte ceva nouă, post-modernilor deziluzionaţi.

(text apărut cu ceva ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)

2 Comentarii

  1. Mihai Iacob mihai iacob says:

    mi-a placut textul si cred ca e inca necesar, pentru ca multa lume confunda postmodernismul cu neoavangarda (deci cu virful de lance al modernismului)…ca sa nu mai spunem ca nu prea vad inca un concurent serios al postmodernismului pe piata ideilor (hipermodernismul, avantpop-ul, performativismul mi se par concepte confuze inca). O singura cirteala am: eu n-as opune postmodernismului „cunoasterea pretins rationala” a modernitatii…pt. ca asta inseamna sa opui o tendinta artistica (postmodernismul) unei ideologii generale sau epoci (modernitatea). Or modernitatea se poate raporta la postmodernitate si modernismul la postmodernism.De ce mi se pare utila – dincolo de rigoarea teoretica – distinctia asta? Pentru ca modernistii (si nu modernii), de la Baudelaire la Beckett sau Marina Abramovic numai in ratiune nu cred.

    • Adrian G. Romila Adrian G. Romila says:

      Da, e posibil sa aveți dreptate! Să nu fie și o ispită a conceptualizării excesive prin sufixe, ”ism”, ”tate” etc.
      Eu mă gândeam, totuși, că post-modernismul (post-modernitatea, dacă vreți),deși face parte din modernitate, e o altă formă a ei, adică face trecerea spre o paradigmă diferită, pe care nu o mai putem denumi altcumva decât tot sub auspiciile modernității, deși e altceva!
      Modernitatea folosește rațiunea pentru că e parte a uriașului salt secular și științific post-iluminist! Dar nu înseamnă că e total rațională (avangardele exact rațiunea formală au reclamat-o și exact pe ea au ocolit-o!).Post-modernitatea nu prea mai are nici ea încredere în rațiune, cum nu prea mai crede în nicio ”poveste” care tinde să devine instanță gnoseologică supremă. Cea mai tolerantă modernitate e post-modernitatea, ea doar colează, remarcă și emite opinii subiective, parțiale și conștiente de toate astea. Deocamdată!
      Oricum,vă mulțumesc de interes! Comentariul dvs. e pertinent și binevenit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *