Povestea e relativ simplă: orfan crescut de indieni, frate de cruce cu Tonto, un tânăr comanș la fel de marginal în propriul trib precum albul în orășelul său de pionieri, John Reid n-a vrut să rămână un simplu ”ranger”, ca fratele său, Dan. A studiat dreptul și s-a întors în Texas, la frontiera cu Mexicul, să aducă și în aceste locuri labile moral fascinația legii pledate fără pistol. Voia să întemeieze o nouă eră, cu alte cuvinte, epoca modernă a dreptății respectate unanim, ca principiu, în ciuda faptului că, la frontieră, lucrurile de acest gen mai aveau de așteptat. Un justițiar ca John Reid avea nevoie, la celălalt pol, de o întruchipare a răului, pe măsură. E vorba de Butch Cavendish, fost ofițer sudist pentru care războiul civil nu se terminase, individ pe cât de inteligent și rafinat, pe atât de crud. În vederea extinderii propriei Americi clandestine, el corupe totul în jur: cumpără șerifi, ucide jurnaliști, răpește președinți, jefuiește trenuri și diligențe. Cavendish îi prinde într-o ambuscadă, în canion, pe John, Dan și ceilalți rangeri care-i căutau culcușul, și-i ucide împușcându-i, cu ajutorul unui trădător. Indianul Tonto vine la locul faptei, descoperă că John nu e mort de tot, îl vindecă de multiplele răni, îl învață să tragă cu pistolul și să-l călărească pe Silver, un superb armăsar alb, sălbatic. Cei doi pornesc o vendétta și, cu puțin ajutor din partea armatei americane (care intervine numai în final, când toate se aranjaseră deja), reușesc să-l prindă pe Cavendish și să-i distrugă imperiul.
Dacă primele realizări cinema ale ”rangerului singuratic” nu ieșeau cu nimic din tiparul maniheist al westernului clasic (cu o poveste închegată, totuși), echipa de la Pirates of the Caribbean a încercat în 2013 o variantă în stilul francizei marine care le-a asigurat succesul: combinația de comedie, scene explozive și spectaculoase, fundal convingător, ceva inserții fantasy și acțiune în lanț. Numai că de data asta nu le-a reușit. Nu că westernul nu s-ar preta la așa ceva, dimpotrivă (a se revedea câteva din bătrânele pelicule ale lui Sergio Leone sau chiar Django-ul lui Tarantino), dar acum avem numai efecte speciale, fără așii din mâneca recentei serii de filme cu pirați: gaguri bune, story legat, rețea simbolică ofertantă, figuri simpatice și replici care să-ți smulgă râsete spontane. Și numai cu efecte speciale și cascadorii abracadabrante, cu risipă de costume și decoruri, un public cinefil nu poate fi impresionat, oricât de conștient ar fi de potențialul comercial al unei asemenea producții.
Mai întâi, inversarea caracterelor. John Reid vine în Texas cu trenul (nu cu diligența) și-l citește John Locke, într-un vagon în care presbiterienii cântă imnuri religioase. Întruchipare a progresului rațional, el e agentul schimbării, un intelectual stângaci, care vrea să câștige faimă ca avocat, dar nu știe să tragă cu pistolul și nimerește doar din greșeală. Contrariant, în altă parte aruncă viaducte în aer, se bate cu răufăcătorii, sare ager cu calul peste vagoane și-și încarcă în viteză Coltul cu glonț de argint. Tonto nu face altceva decât să-l transpună pe Jack Sparrow de pe puntea corabiei cu pirați în deșertul american al secolului XIX: e același personaj ușor nebun, cu gesturi stranii-ridicole, bântuit de viziuni cu strămoși, care emite sentențios tot felul de aforisme ”spirituale”, își hrănește fără sens corbul mort pe care-l poartă pe cap și e urmărit, de ”dincolo”, de un capricios și bufon cal alb. Cavendish e și el un tâlhar mizerabil, abia arestat și imediat evadat, hiperbolic canibal mâncător de organe ale victimelor împușcate și obsedat de a cumpăra cu argintul dintr-o mină montană toată America.
Câteva dintre convențiile vechilor ecranizări ale poveștii sunt păstrate: prezența naratorului (îmbătrânit și expus în vitrină, avatarul muzeificat Tonto, cu veșnica cioară pe cap, își spune povestea unui puști îmbrăcat în cow-boy, la un bîlci, prin anii 1930), rătăcirea rangerilor prin canion, ambuscada lui Cavendish, renașterea miraculoasă a eroului, evoluția cuplului John Reid-Tonto sub auspiciile lui ”kemo sabe” (”prieten din întâmplare”, în original, tradus voit de scenariștii filmului exact invers, ”prieten din greșeală”), prezența calului alb (John poartă alb numai la pălărie, a cărei mărime e ironizată, la un moment dat), pasajele (rare, abia în final) din celebra simfonie a lui Gioachino Rossini, William Tell (legată deja, indisolubil, de coloana sonoră a filmelor anterioare).
Nu văd, așadar, ce ar face din noul film al companiei Jerry Bruckheimer Films un blockbuster. Poate doar prestigiul de-acum plictisitor al reduntantului Johnny Deep (lamentabilă prestația lui Armie Hammer), nivelul cu adevărat înalt al cascadoriilor și succesul fulminant al Piraților din Caraibe. În rest, un western incoerent, forțat parodic, care demitizează neconvingător epopeea ”rangerului singuratic”. Distracție vizuală e din belșug, pe o panoplie imensă, dar cred că ”mask man” și calul său alb meritau mai mult.
