T. S. Eliot: Tărâmul pustiit (fragment)

„Nam Sibyllam quidem Cumis ego ipse oculis
meis vidi in ampulla pendere et cum illi pueri
dicerent: Σίβυλλα τί θέλεις; respondebat
illa: άπτοθανειν θέλω.“ (1)

Pentru Ezra Pound
il miglior fabbro. (2)

I.ÎNGROPAREA MORŢILOR (3)

Aprilie este luna cea mai nemiloasă, stârnind
Liliacul dintr-un pământ mort, amestecând
Aducerile aminte şi dorinţele, trezind
La viaţă rădăcinile amorţite în ploi primăvăratice.
Iarna ne-a ţinut la căldură, acoperind
Pământul în zăpada de uitare, şi hrănind
Puţină viaţă cu tubercule uscate.
Vara ne-a luat pe nepregătite, coborând peste Starnbergersee
Cu o zvâcnire de ploaie; ne-am oprit printre coloane,
Şi am ieşit la soare, în Hofgarten,
Şi am băut o cafea, am stat de vorbă un ceas.
Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch. (4)
Şi când eram mici şi şedeam la arhiduce,
La vărul meu, m-a luat în sanie cu el,
Şi m-am speriat tare. Spunea, Marie,
Marie, ţine-te bine. Şi ne-am dat drumul la vale.
În munţi, acolo sus, te simţi în libertate.
Eu citesc mult noaptea, şi iarna plec spre sud.

Ce sunt rădăcinile acestea care se încleştează, ce crengi mai cresc
Din molozu-acesta? Tu, fiul omului,(5)
N-ai să poţi spune, şi nici n-ai să ghiceşti, căci tu ştii doar
De-o grămăjoară de chipuri sparte unde bate soarele,
Iară copacul mort nu dă adăpost, şi greierele nu-ţi dă pace,
Şi piatra uscată nu răsună de ape. Numai că
E umbră aici sub stânca asta roşiatică, (6)
(Vino la umbra acestei stânci roşiatice)
Şi-am să-ţi arăt ceva care nu este nici
Umbra ta dimineaţa, strecurându-se după tine,
Nici umbra ta, seara, ridicându-se să-ţi iasă înainte;
Am să-ţi arăt spaima într-un pumn de ţărân
Frisch weht der Wind
Der Haimat zu.
Mein Irisch Kind
Wo weilest du? (7)

„Mi-ai dăruit zambile prima dată acum un an;
Mi se spunea chiar fata cu zambile.“
— Şi totuşi, când ne întorceam seara târziu, din grădina hyacintelor, (8)
Aveai braţele încărcate de flori, părul ţi-era ud, nu mai puteam
Să vorbesc, mi se înceţoşau ochii, nu eram
Parcă nici viu, nici mort, nu mai ştiam de nimic,
Priveam în inima luminii, tăcerea
Oed’ und leer das Meer. (9)

Madame Sosostris, faimoasă clarvăzătoare,
Răcise rău, cu toate acestea
E cunoscută ca cea mai înţeleaptă femeie din Europa,
Cu un pachet de cărţi vrăjitoreşti.(10) Uite, spunea,
Aici e cartea ta, Marinarul Fenician înecat,
(Acelea-s perle care au fost ochii lui. (11) Priveşte!
Aici e Belladonna, Madonna dintre Stânci, (12)
Madonna situaţiilor.
Uite şi bărbatul cu trei doage, şi uite Roata,
Şi aici, uite-l pe neguţătorul chior (13), iar cartea aceasta,
Care e oarbă, e ceva ce duce el în spinare,
Un lucru pe care n-am voie să-l văd. Nu-l găsesc
Pe Spânzurat. Teme-te de moarte în apă.
Văd mulţimi de oameni rotindu-se în cerc.
Îţi mulţumesc. Dac-o vezi pe dna Equitone, scumpa de ea,
Spune-i că am să-i aduc eu horoscopul:
Pe vremurile astea trebuie să fii cu grijă.


Oraş ireal, (14)
În ceaţa pământie a unor zori de iarnă,
Mulţime scurgându-se pe London Bridge, atât de mulţi,
N-aş fi crezut că moartea a răpus atât de mulţi. (15)
Suspine, scurte, nu prea dese, se risipeau în aer, (16)
Şi fiecare cu privirea-n locul unde să-şi aşeze paşii.
Scurgându-se în sus pe deal şi-n jos pe King William Street,
Spre locul unde Saint Mary Woolnoth îşi măsura ceasurile
Cu-un sunet mort la bătaia cea din urmă a ceasului al nouălea. (17)
Acolo l-am văzut pe unul pe care-l ştiam, şi l-am oprit strigând: «Stetson!»
Tu, care-ai fost cu mine pe corăbiile de la Mylae! (18)
Leşul pe care ţi l-ai sădit anul trecut în grădină — (19)
A început să încolţească? Înfloreşte anu-acesta?
Sau brumele astea neaşteptate i-au stricat răsadul?
O, să ţii departe Câinele, care le e prieten oamenilor, (20)
Că dacă nu, cu ghearele are să-l dezgroape iarăşi la lumină!
Tu! hypocrite lecteur — mon semblable — mon frère!“ (21)

(1) „Căci eu însumi cu ochii mei am văzut-o pe Sibila din Cumae cum atârnă închisă într-o sticlă şi când băieţii i-au spus: Sibilă, care ţi-e dorinţa?, ea răspunse: Vreau să mor“ (Petroniu, Satyricon, cap. 48).
( 2) „Il miglior fabbro“ — „meşterul (poetul) mai bun“ — din Dante, Purgatoriul, XXXI, 117, unde i se aplică lui Arnaut Daniel, unul dintre marii poeţi provensali, în mod special studiat, tradus şi parafrazat în poezia sa proprie de Ezra Pound. Dedicaţia aceasta exprimă şi datoria de recunoştinţă — în repetate rânduri mărturisită de poetul însuşi şi
evidentă la publicarea manuscriselor iniţiale ale poemului — a lui Eliot faţă de Pound. Acesta din urmă a dat forma actuală a poemului, dintr-o „masă informă“ pe care autorul i-o prezentase la reîntoarcerea dintr-un concediu medical, tăind pasaje întregi, stabilind nişte treceri mai abrupte între secţiuni, „modernizându-l“.
( 3) Titlul părţii I, Îngroparea morţilor, sugerează ceremonialurile rituale legate de vechile mituri cu privire la îngroparea şi resurecţia zeilor (şi deci a vegetaţiei), aşa cum au fost descrise mai ales în Creanga de aur de James Frazer şi în cealaltă carte de referinţă citată de Eliot, De la ritual la „romanţ “ de Jessie L. Weston. Aceasta din urmă se referă în special la mitul Graalului la care se fac aluzii în cuprinsul poemului lui Eliot. Sugerarea acestei atmosfere exprimă una dintre ideile directoare ale poemului: uscăciunea şi sterilitatea lumii contemporane, condiţii în care se găsea Europa Occidentală după Primul Război Mondial, au nevoie de o purificare, de o renaştere la viaţă. În acelaşi timp, titlul este o formulă din slujba de înmormântare anglicană.
(4) Nici nu sunt rusoaică, mă trag din Lituania, germancă adevărată
(5) Cf. Iezechiel 2, 1. (TSE) (Unul dintre textele în care unui profet — aici profetul Iezechiel — i se spune Fiul omului.)
(6) Cf. Ecleziastul 12, 5 (TSE) (Aici se descrie ţinutul dezolant al păcatului, continuând — vezi câteva versuri mai târziu în poem — cu cuvintele [12, 7] „să se întoarcă această pulbere în pământ…“.)
(7) V. Tristan und Isolde, I, versurile 5-8.(TSE) (Poemul lui Wagner, servind ca text operei cu acelaşi nume: „Proaspăt adie vântul / către patrie. / Copila mea din Irlanda / unde m-aştepţi tu?“)
(8) Hyacinthia — ceremonie religioasă în Grecia antică, comemorând pe piticul Hyacinthus, iubit de Apollo şi ucis de acesta din gelozie. În versul următor, „părul ţi-era ud“, apa se înfăţişează din nou ca simbol al fertilităţii.
(9) Id. (Tristan und Isolde) III, versul 24. (TSE) (Răspunsul la întrebările febrile ale lui Tristan, muribund, dacă se vede pe mare pânza corabiei aducând-o pe Isolda — „Posomorâtă şi pustie e marea“.)
(10) Nu sunt familiar cu alcătuirea exactă a pachetului de cărţi de Tarot, de la care este limpede că m-am depărtat oricum pentru scopurile poemului. Spânzuratul, care face parte dintre cărţile tradiţionale aici, îmi slujeşte în două feluri — pentru că în mintea mea se leagă de Zeul Spânzurat al lui Frazer şi pentru că îl asociez cu apariţia învăluită şi cu glugă din peisajul despre discipolii în drum spre Emaus, în partea a V-a a poemului. Marinarul Fenician şi Neguţătorul apar mai târziu; de asemenea şi „mulţimile de oameni“ şi Moartea pe ape, în partea a IV-a. Omul cu Trei Doage (o figură autentică a cărţilor de Tarot) se leagă pentru mine, în chip cu totul arbitrar, de Regele Pescar însuşi. (TSE)(Regele Pescar, din mitul Graalului, este simbolul purificării şi al resurecţiei din condiţia dezolantă a sterilităţii.)
(11) „Acelea-s perle care au fost ochii lui“ — Shakespeare, Furtuna, I, 2, cântecul lui Ariel către Ferdinand, al cărui tată, ducele uzurpator al Milanului, era crezut mort în naufragiul petrecut ca urmare a furtunii stârnite de Prospero. Ariel îl conduce pe Ferdinand — nouă apariţie a motivului apei purificatoare — către Miranda, pe care o va iubi.
(12) Iarba Belladonna — aici cu majusculă pentru a permite personificarea — „Madonna cea frumoasă“ — trecând apoi, prin aluzie la tabloul celebru al lui Leonardo, Madonna dintre stânci, spre unul dintre simbolurile religioase ale poemului.
(13) „Neguţătorul chior“ trimite la personajul „Eugenides, neguţătorul din Smirna“, care apare în partea a II-a poemului, ca simbol al mercantilismului şi degradării valorilor spirituale în Tărâmul pustiit.
(14) Cf. Baudelaire: „Fourmillante cité, cité pleine de ręves / Où le spectre en plein jour raccroche le passant“. (TSE) („Cetate-nvolburată, cetate de mistere, / În care-ţi ies’nainte fantome-n plin oraş“ — este vorba de poemul Cei şapte bătrâni, din care am folosit versiunea românească de Al. Hodoş. Este una dintre apariţiile temei oraşului modern
(15) Cf. Inferno, III, 55-57 (TSE):
„O gloată-ngrămădită
Pe urma lui că n-am crezut vreodată
Că moartea poate atât de mulţi să-nghită“.
(Eliot citează versurile în limba italiană; aici e traducerea lui Coşbuc. Pasajul din Infernul se referă mai ales la cei care din laşitate au respins alegerea între bine şi rău, cei care „viaţă nici trăind n-avură“.)
(16) Cf. Inferno, IV, 25-27 (TSE):
„Pe cât mi-a fost s-aud putinţa dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, şi-atari
că fac eternul aer să se zbată“.
(Aceeaşi menţiune ca şi la nota precedentă. Trimiterea lui Eliot la contextul dantesc ar arăta că se face referire la o altă categorie de damnaţi, poate mai puţin vinovaţi, cei care, păgâni fiind, n-au cunoscut adevărul revelaţiei.)
(17) Un fenomen pe care l-am observat adesea. (TSE) (Eliot se referă la sunetele clopotelor de la biserica Sf. Mary Woolnoth din Londra. Dar aluziile la ceasul al nouălea pot fi referiri la textul din Evanghelie despre moartea lui Isus, „în ceasul al nouălea“, sau la luna a noua în termenii fertilităţii, despre care poemul vorbeşte cu insistenţă.)
(18) Asemenea lui Dante în Infernul, recunoscând din când în când personaje alături de care trece, povestitorul îşi întâlneşte un cunoscut. Bătălia de la Mylae (din războaiele punice) este o amintire a faptului că toate războaiele sunt asemenea.
(19) „Leşul sădit în grădină“, nouă revenire a temei zeului îngropat (v. titlul primei părţi a poemului), care ar urma să purifice şi să facă posibilă reînvierea tărâmului pustiit.
(20) Cf. Prohodul în Diavolul Alb de Webster. (TSE) (Este vorba de piesa dramaturgului elisabetan John Webster (1570/80-1625/34). Versuri spuse de o mamă înnebunită de durere, al cărei fiu îşi îngroapă un frate pe care l-a ucis el însuşi — şi sună în traducere exactă: „Dar ţine lupul departe de-aici, / care-i duşmanul oamenilor / căci cu ghearele va să-l dezgroape“, V, 4. Schimbările aduse de Eliot — „duşman“ devine „prieten“ şi „lup“„câine“ — sunt mai puţin pentru a mistifica pe cititori, cum au crezut unii comentatori, cât pentru a identifica animalul Câine cu Steaua Câinelui — de aici şi majuscula —, una dintre denumirile în engleza vernaculară a stelei Sirius, pentru că această stea îşi urmează stăpânul, Orion, pe bolta cerului. James Frazer relatează de asemenea că în miturile orientale steaua Sirius era considerată ca determinând creşterea anuală a apelor Nilului, eveniment simbolizând fertilitatea şi resurecţia.)
(21) V. Baudelaire, „Prefaţa“ la Fleurs du Mal. (TSE) (Versul e citat fără modificări.)

Note de T.S. Eliot şi Mircea Ivănescu

În notele care urmează — şi din care unele însoţesc poemul de la prima sa ediţie în volum, notele lui Eliot au fost, după caz, completate. Pentru a deosebi notele lui Eliot de completările făcute de Mircea Ivănescu, notele lui Eliot au fost marcate de fiecare dată cu (TSE).

Prima parte a poemului a fost probabil terminată în anul 1919. Cea mai mare parte a textului a fost scrisă între noiembrie 1921 şi ianuarie 1922. Poemul a fost publicat iniţial în reviste: la Londra în The Criterion (octombrie 1922) şi la New York în The Dial (noiembrie 1922), iar în decembrie 1922 a apărut în volum, la Editura Boni & Liveright,New York.

În eseul Ulise, ordine şi mit, publicat în 1923, T.S. Eliot scria despre cartea lui James Joyce: „Folosind mitul, manevrând o paralelă continuă între contemporaneitate şi antichitate, Joyce aplică o metodă pe care alţii vor trebui s-o urmeze după el. Aceştia nu vor fi imitatori, tot aşa cum nu este nici omul de ştiinţă care foloseşte descoperirile lui Einstein urmărindu-şi-le independent pe ale sale. Este pur şi simplu un mod de a controla, de a ordona, de a da formă şi semnificaţie acestei imense panorame de zădărnicie şi anarhie care este istoria contemporană… În locul metodei narative putem folosi acum metoda mitică. Este, cred cu toată sinceritatea, un popas spre a face lumea modernă posibilă pentru artă“. Unul dintre comentatorii autorizaţi, Richard Ellman, întemeindu-se pe declaraţiile lui Eliot — care se referă, şi în notele la poem, la o carte a unei cercetătoare engleze, Jessie L. Weston — consideră poemul ca pe o posibilă aplicare a acestei metode mitice. „Weston — scrie Ellman — afirmă că romanele medievale arthuriene despre căutarea Graalului sunt îmbibate de legenda prearthuriană a miturilor fertilităţii şi de ritualuri ca cele descrise de Frazer în Creanga de aur. În legenda arthuriană, un Rege Pescar a fost bete git sau ucis şi, ca urmare, ţara sa a devenit un Tărâm al Pustietăţii; el poate fi vindecat şi ţara sa poate fi readusă la fertilitate de un cavaler (Perceval sau Parsifal) care trece prin diferite greutăţi, ajunge la Capela Primejdioasă şi învaţă să răspundă la anumite întrebări. Regele Pescar este analogul zeilor vegetaţiei, cum ar fi Adonis în Grecia, Attis în Frigia, Osiris în Egipt, şi poate şi zeul grec Hyacinthus, ale căror morţi şi renaşteri sunt repre zentate în stră -vechi ritualuri ceremoniale menite să aducă regenerarea plantelor după iarna stearpă.
Weston leagă, de asemenea, legendele arthuriene de cărţile din jocul de Tarot, astăzi folosite de ghicitoare şi poate iniţial inventate de egipteni pentru a preciza revăr sările Nilului şi restaurarea fertilităţii în valea lui.“
(„Introducere la poemul Tărâmul pustiit“ în Antologia Norton de poezie modernă, d. Richard Ellman şi Robert O’Clair, 1973.)
Nu numai titlul, dar şi planul şi, în bună parte, simbolismul incidental din poem mi-au fost sugerate de cartea lui Miss Jessie L. Weston despre legenda Graalului, From Ritual to Romance (Cambridge). Îi sunt într-atât de îndatorat, într-adevăr, încât volumul lui Miss Weston va elucida dificultăţile poemului cu mult mai bine decât o pot face notele mele; şi-l recomand (dincolo de faptul că această carte merită tot interesul) oricărei persoane care crede că o astfel de elucidare a poemului merită osteneala. Îi sunt de asemenea îndatorat, în general, unei alte lucrări de antropologie, care a avut o influenţă majoră asupra generaţiei noastre; mă refer la Creanga de aur; m-am folosit mai ales de cele două volume Adonis, Attis şi Osiris.
Oricine e familiarizat cu aceste lucrări va recunoaşte imediat în cadrul poemului unele referinţe la ritualurile vegetaţiei. (TSE)

Traducere de Mircea Ivănescu
Note de T.S. Eliot şi Mircea Ivănescu

Opere poetice. 1909 – 1962
T.S. Eliot

Traduceri de Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă & Adriana-Carmen Racoviţă
Prefaţă de Ştefan Stoenescu
Cronologie de Ioana Zirra
Note de Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Ştefan Stoenescu
Colecţia Seria de autor T.S. Eliot, editura Humanitas Fiction

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *