Există o formulă a lui Nicolae Ceauşescu care a făcut carieră, fiind preluată de propagandă, de activişti şi chiar de intelectuali – din calcul tactic sau într-un moment de rătăcire conformistă. Expresia marchează, cred, atât sfârşitul „liberalizării“ chiar şi limitate, cât şi debutul unui tip mult mai perfid de reprimare a vocilor critice din societate.
După discursul fulminant de la 21 august 1968, condamnând invazia sovietică în Cehoslovacia, Ceauşescu a făcut paşi înapoi, iar acest aspect se vădeşte poate cel mai bine în cuvântarea lui de la 1 octombrie 1968. Tonul retoricii antisovietice se diminuează, dar apare şi un alt element – un avertisment fără echivoc şi răstit care i-a vizat pe potenţialii opozanţi şi contestatari ai politicii sale şi, în general, ai regimului comunist. În esenţă, N. Ceauşescu spusese la 1 octombrie 1968 că: „pot să mai fie nebuni – şi vor fi întotdeauna – [care să se gândească că] se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist“. Este mai util să redau întregul pasaj : „Mai există încă astăzi cineva care se gândeşte că se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Fără îndoială, tovarăşi, nici un ţăran cooperator, nici un lucrător din staţiunile de maşini şi tractoare sau din gospodăriile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare şi din şcoli nu ar îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului în România. Fireşte, pot să mai fie nebuni şi vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloace necesare, inclusiv cămaşa de forţă. Dar, după cum ştiţi, dezvoltăm medicina pe o scară largă. Chiar şi acesti nebuni pot fi trataţi cu mijloace moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămaşa de forţă“.
Discursul a fost comentat deja foarte pertinent de profesorul Ion Vianu şi de alţi cercetători („Persecuţia psihiatrică a opozanţilor şi disidenţilor, în Revista 22, 2006 ş.a.), care l-au plasat în context şi au subliniat că el a marcat începutul unui anumit tip de represiune.
Ideea principală a discursului este că numai un nebun sau o persoană vădind multă fantezie poate pune la îndoială socialismul din România şi îşi poate închipui revenirea la societatea interbelică sau la capitalism şi la democraţie de tip occidental. Cum am anticipat, această linie de interpretare a făcut mulţi prozeliţi. A apelat la ea în 1970 şi Octavian Paler, altminteri un redactor şef al României Libere care a încercat să imprime un profil diferit publicaţiei, mai puţin ideologizat. A şi fost criticat în şedinţele de partid pentru că nu ia atitudine şi evită să publice articole politice. Dar biografia multor personalităţi este marcată de aspecte contradictorii.
Delegat la Bratislava, la simpozionul internaţional cu privire la schimbul de informaţii dintre mijloacele de comunicare în masă din ţările socialiste, Octavian Paler a rezumat – odată revenit în ţară – prestaţia reprezentanţilor presei din RSR. Într-o informare către secţia ideologică a CC al PCR, Paler insistă că delegaţia română a polemizat cu opinia celorlalţi delegaţi, care pledau pentru integrare mai mare a acţiunilor presei din ţările comuniste, pentru a preveni dezagregarea sistemului socialist. Această integrare ar fi cumva inutilă, căci „el [delegatul român, nu este clar dacă Paler însuşi – n.n.] a citat, în acest sens, cuvintele secretarului general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care a spus că este de domeniul fanteziei a gândi cineva că ar fi posibilă reîntoarcerea vechii societăţi în România, întrucât socialismul a învins pentru totdeauna în ţara noastră“ (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 21/1970, f. 19; Informare din 10.6.1970 asupra simpozionului internaţional cu privire la schimbul de informaţii dintre mijloacele de comunicare în masă din ţările socialiste şi a activităţii delegaţiei de ziarişti români, 2-4 iunie 1970).
