Nebunia de a gusta trandafir

A fost cea mai bună din generaţia lor, mi-a spus odată despre Mariana Marin o mare doamnă a poeziei românești, Ileana Mălăncioiu, una dintre cele mai apreciate şi mai verticale scriitoare din literatura de azi, confirmându-mi astfel o credinţă în faţa căreia m-am bănuit uneori de subiectivism.

Poezia Marianei Marin (1956-2003) reuşeşte în continuare să emoţioneze şi să producă senzaţia de limpezime şi de adevăr pe care nu ţi-o dau decât cei mai buni poeţi din toate epocile. Recitându-le altor poeți (în general, de la o vreme, mai tineri decât mine) cu diferite ocazii din Zestrea de aur (2002), antologia apărută cu doar vreo şase luni înainte de dispariția ei bruscă și neașteptată, reacţiile au fost întotdeauna entuziaste: ce i-ar mai fi plăcut lui Madi să vadă tineri poeţi atât de curioşi să citească mai mult, să descopere Mutilarea artistului la tinereţe (1999), Atelierele (1990) sau Un război de o sută de ani (1981).

Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema, din câte îmi dau seama, ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost în primul rând mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Nu a vorbit şi nu ar fi putut vorbi niciodată de la tribună în numele celor mulţi, al celor oprimaţi şi învinşi. Toată poezia ei este un manual de supravieţuire nu neapărat într-o vreme a „gândirii captive”, ci în universul propriilor traume şi fantasme latente. „Uneori, monstruozitatea e ceva care vine dinăuntru” scria într-un poem din volumul de debut. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este – în epoca în care poeţii tineri aveau ca ţel principal plasarea în inima realului, poezia cotidianului – o ieremiadă patetică, ci mărturia extrem de personală a unei fiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe.

După un deceniu de la dispariție, încă mi se pare că moartea Marianei Marin a lăsat un gol foarte greu de umplut – atât în vieţile prietenilor ei, cât mai ales în poezia românească de azi. Nici o poetă de după (şi foarte puţine dinaintea ei) nu a mai scris atât de bine și de autentic, atentă la acordul ireproşabil dintre fatalitatea înzestrării şi alegerile morale care ne aşază în faţa adevărului, a curajului şi a demnităţii. Dintre 80-işti, cu tot regretul unei asemenea observaţii, Mariana Marin pare să fi fost printre foarte puţinii poeţi comparabili, atât ca anvergură a conştiinţei, moralitate şi talent, cu poeţii disidenţi din URSS sau cu „noii barbari” din Polonia anilor ‘70-‘80. Dovadă stau Atelierele, poemele scrise la mijlocul anilor ’80 şi apărute în 1990, când aveau să şi facă, traduse în franceză, o scurtă carieră în Occident. Dar și poezia de după Revoluție, care nu a ignorat nimic din grozăvia vremurilor pe care poeta, laolaltă cu lumea noastră incertă și neașezată, le traversa. Numai un astfel de om şi de poet ar fi reuşit (ca Virgil Mazilescu înaintea ei) să împace atâta timp dereglările masive provocate de boală, angoasă, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniană ce poate face dintr-un poet o torţă.

Am învăţat cândva de la un poet pe care îl admir că există o matematică a vocaţiei pe care nimic (oricâtă sensibilitate, oricâtă cultură, oricâtă luminoasă inteligenţă) nu o poate înşela. Să admirăm, în treacăt, simplitatea şi rigoarea profesate cu o impecabilă stăpânire de sine pe care le emană elegiile Marianei Marin, scrise acum mai bine de douăzeci de ani. „Nu sunt o fiinţă morală. / Cine trăind ar putea rămâne curat şi integru? / Dar uneori, în nopţile de vară toridă, / când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii, / gândesc şi văd cu ochiul din frunte / însingurat şi zdrobit.” O conştiinţă etică atât de puternică la un poet cu un fond afectiv învolburat şi o sensibilitate aproape maladivă este un dat necruţător. „Într-o vreme şi eu aveam un creier frumos. / Îţi spuneam: uite, ce frumos îmi curge sângele. /Uite, ce curată e moartea mea lentă. / Într-o vreme şi eu miroseam a zăpadă.” Creierul, şi nu plămânii ei mult încercaţi, nici inima care participa la toată durerea şi agitaţia lumii, creierul Marianei Marin a clacat dintr-o dată, pe neaşteptate, într-un puseu implacabil.
Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, au fost delatori sau şi-au înfipt capul în nisip aşteptând să treacă primejdia, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină (imagine de altfel recurentă, ca şi ştreangul, în versurile sale): „Realitatea ne-a pătruns şi azi pe sub uşă. / (…) Bestia şi Fonful din noi iar se înfruptă.” Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră proaspătă şi subtilă (pe care Mariana Marin a învăţat-o în bună măsură de la Rolf Bossert) de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva unui poet blestemat. Imprevizibilă, ea nu era unul dintre acei poeţi care, odată ştampilaţi de critică sau de cititori, nu încearcă decât să se menţină sau să-şi conserve statutul. Şi iată procesul psihic prin care Mariana Marin se salva, reuşind de la o vârstă (şi de la o carte) la alta să fie ea însăşi, dar fără să se repete sau să dea impresia de autosuficienţă: aflată în interiorul unei convenţii, o submina cu bună ştiinţă. Iar acesta devenise un modus vivendi. Ca în Aripa secretă (1986) – poate cartea ei cea mai sibilinică –, unde propune o terapeutică spirituală prin respingerea totalitarismelor, împrumutând vocea lui Anne Frank, din interiorul căreia vorbeşte cu aceeaşi febricitate şi perseverenţă exasperată.

Am întâlnit-o pentru ultima oară pe Madi cu două zile înainte să moară (era, deci, la sfârșitul lui martie 2003), la mitingul de la Universitate legat de războiul din Irak, care tocmai începuse. Era aceeaşi poetă care scrisese în „Maestrul cântăreţ”: „Până şi a supravieţui a devenit de acum o ruşine.” Aceeaşi poetă pe care am văzut-o bucurându-se frenetic şi care părea alteori epuizată şi prăbuşită în sine. Printre toţi acei oameni, Mariana Marin zâmbea în soarele de sfârşit de martie, dar mi-am dat seama că, dincolo de solidaritatea cu manifestanţii vioi, ce purtau pancarte, tricouri imprimate şi fluiere, Madi rămăsese solitară în mulţime, atentă la ceva ce pândea dintotdeauna din spatele tufelor înflorite. „Da, nu-i mai cer acestei lumi decât liniştea.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *