Jorge Luis Borges, „Istoria lui Rosendo Juárez „

Să fi fost ceasurile unsprezece din noapte; intrasem în cîrciuma de la Bolívar, colţ cu Venezuela, care acum s-a transformat în bar. Dintr-un ungher, un ins mă fluieră uşor. O doză de autoritate trebuie să fi existat în gest, de vreme ce m-am supus pe dată. Şedea la una dintre măsuţe; în mod inexplicabil, am simţit că se scursese vreme multă de cînd nu se clintise de acolo, din faţa păhărelului său gol. Nu era scund şi nici înalt; părea un meşteşugar cuviincios ori, poate, un bătrîn gaucho. Mustaţa rară îi încărunţise. Bănuitor cum sînt mai toţi porteńos (1), nu-şi scosese fularul de la gît. Mă invită să beau ceva cu el. M-am aşezat şi am început să stăm de vorbă. Toate acestea s-au petrecut cam pe la o mie nouă sute treizeci şi ceva.
Omul mi-a spus:

— Domnia voastră nu mă ştiţi decît din auzite, dar eu vă cunosc bine. Sînt Rosendo Juárez. Răposatul Paredes trebuie să vă fi vorbit de mine. Bătrînul îşi avea damblalele lui; îi plăcea să mintă, nu ca să înşele, dar ca să distreze lumea. Acum, că tot n-avem nimic de făcut, o să vă povestesc ce s-a întîmplat cu adevărat în noaptea aceea. Noaptea în care l-au omorît pe El Corralero. Domnia voastră aţi pus cele întîmplate într-o carte, pe care n-am priceperea trebuitoare ca s-o judec, dar vreau să ştiţi adevărul despre toate pălăvrăgelile de atunci.
Făcu o pauză, vrînd parcă să-şi adune amintirile, şi continuă:

— Ţi se întîmplă fel şi fel de lucruri şi doar cu anii ajungi să le înţelegi. Ce mi s-a întîmplat mie în noaptea aceea venea de departe. Am copilărit în mahalaua Maldonado, dincolo de Floresta. Era un soi de groapă uitată de lume, pe care, slavă Domnului, au şi astupat-o. Eu am fost întotdeauna de părere că nimeni n-are dreptul să se pună în calea progresului. Ce mai încolo şi-ncoace, fiecare se naşte unde poate. N-am izbutit niciodată să aflu numele tatălui care m-a făcut. Clementina Juárez, mama, era o femeie tare la locul ei şi îşi cîştiga pîinea cu fierul de călcat. După mine, era orientală (2) sau din Entre Ríos (3); ori de unde ar fi fost, obişnuia să povestească adesea despre neamurile ei din Concepción del Uruguay (4). Am crescut ca o buruiană. Faimosul vistear (5) l-am învăţat, ca toţi ceilalţi, cu un băţ dat cu funingine la capăt. Pe vremea aceea nu ne cucerise încă fotbalul, care era o treabă de-a englezilor.
La cîrciumă, într-o seară, a început să-mi dea tîrcoale un flăcău pe nume Garmendia. Eu tot făceam pe surdul, dar el, care era băut, nu voia nicidecum să se lase păgubaş. Am ieşit amîndoi; din faţa cîrciumii a mai deschis o dată uşa şi le-a spus celor dinăuntru:
— Să n-aveţi nici o grijă, că uite-acuş mă-ntorc.

Eu îmi făcusem rost de un cuţit; am pornit către Arroyo (6) încet, pîndindu-ne unul pe altul. Era cu cîţiva ani mai mare decît mine; ne înfruntaserăm de multe ori la vistear şi am simţit că avea să mă ucidă. Eu mergeam pe partea stîngă. Deodată s-a împiedicat de o grămadă de moloz. Cum a făcut de s-a împiedicat şi cum m-am prăvălit eu peste el, aproape că nici nu mi-am dat seama. I-am crestat faţa cu vîrful cuţitului, ne-am opintit apoi, strîns prinşi unul de altul, a fost o clipă în care ar fi putut să se întîmple orice şi, în sfîrşit, i-am dat o lovitură de pumnal care a fost şi cea din urmă. Abia după aceea am simţit că şi el mă rănise – nu mare lucru, nişte zgîrieturi. În noaptea aceea am aflat că nu e greu să omori un om sau să fii omorît. Apele rîului erau tare scăzute; ca să mai cîştig timp, am izbutit să ascund mortul îndărătul unui horn de cărămidă. În zăpăceala aceea i-am smuls inelul cu împletitură pe care îl purta tot timpul. Mi l-am pus, mi-am potrivit pălăria cu boruri largi şi m-am întors la cîrciumă. Am intrat fără grabă şi am spus:

— Se pare că cel care s-a întors sînt eu.
Am cerut un rachiu de trestie şi adevărul este că aveam mare nevoie. În clipa aceea cineva mi-a arătat pata de sînge.
Noaptea am petrecut-o răsucindu-mă fără somn în aşternut; n-am închis ochii pînă s-a crăpat de ziuă. Pe înserat au venit doi poliţişti. Mama, săraca, Dumnezeu s-o ierte, ţipa cît o ţinea gura. M-au înhăţat, de parcă aş fi fost un criminal. Două zile şi două nopţi, în puşcărie, mi-am ţinut firea cum am putut. N-a venit nimeni să mă vadă, afară doar de Luis Irala, prieten cu adevărat, însă nu l-au lăsat să intre. Pe urmă, într-o dimineaţă, comisarul a trimis după mine. Şedea tolănit pe un scaun; nici n-a ridicat ochii să mă privească şi mi-a spus:
— Aşa-i că tu i-ai făcut de petrecanie lui Garmendia?
— Dacă spuneţi dumneavoastră, am răspuns.
— Mie să-mi spui „domnule“. Şi să nu-mi umbli cu cioara vopsită. Am aici declaraţiile martorilor şi inelul care a fost găsit la tine acasă. Semnează-ţi declaraţia, ce stai!
Înmuie tocul în cerneală şi mi-l întinse.

— Lăsaţi-mă să mă gîndesc, domnule comisar, am îngăimat eu.
— Îţi dau douăzeci şi patru de ore ca să te gîndeşti bine, la tine în celulă. Nu te zoresc. Dacă nu vrei să-ţi bagi minţile-n cap, obişnuieşte-te cu gîndul unei vacanţe în strada Las Heras.
Cum e lesne de închipuit, n-am vrut să înţeleg.
— Dacă te învoieşti, faci doar cîteva zile şi atît. Pe urmă, te scot eu; don Nicolás Paredes m-a şi asigurat că-ţi rezolvă chestiunea.
Zilele au fost în număr de zece. Într-un tîrziu, şi-au amintit de mine. Am semnat ce voiau şi unul din cei doi poliţişti m-a însoţit pînă în strada Cabrera.
În faţă erau cîţiva cai legaţi de nişte stîlpi, iar în curte şi înăuntru, mai multă lume decît la bordel. Părea un soi de adunare. Don Nicolás, care bea un mate, se îndură în cele din urmă să-mi dea atenţie. La fel de tacticos ca pînă atunci, îmi spuse că o să mă trimită la Morón, unde se pregătesc alegerile. O să mă recomande domnului Laferrer, care o să mă pună la încercare. Scrisoarea a întocmit-o un băieţandru îmbrăcat în negru, care compunea versuri, după cîte am auzit, despre magherniţe şi despre zoaie, subiecte ce nu sînt în interesul unui public subţire. I-am mulţumit pentru favoare şi am plecat. La întoarcere, poliţistul nu s-a mai ţinut de mine.

Totul fusese spre bine; Cel de Sus ştie el ce face. Moartea lui Garmendia, care la început mă băgase-n bucluc, îmi deschidea acum un drum neaşteptat. Sigur că autorităţile mă aveau în mînă. Dacă nu slujeam cum trebuie partidul, mă azvîrleau la zdup, însă eu mă simţeam plin de trufie şi de încredere în mine.
Domnul Laferrer m-a prevenit că trebuie să mă port cum se cuvine şi că pot chiar să ajung omul lui de încredere şi pază. Purtarea mea a fost cea aşteptată. La Morón, ca şi pe urmă, aici, am meritat încrederea şefilor mei. Încet-încet, poliţia şi partidul mi-au făcut faimă de bătăios nebiruit; am fost un element electoral de preţ la adunările din capitală şi provincie. Alegerile erau crunte pe atunci; n-o să obosesc atenţia domniei voastre cu atîtea şi atîtea fapte sîngeroase. Niciodată n-am putut să-i văd în ochi pe radicali, care trăiesc şi acum atîrnaţi în barba lui Alem (7). Nu era ins să nu-mi ştie de frică. Mi-am găsit o femeie, Lujanera (8), şi un roib grozav care bătea în auriu. Ani de zile am jucat rolul lui Moreira, pe care poate că, la vremea lui, l-o fi jucat vreun alt gaucho de circ. M-am apucat de cărţi şi de absint.
Noi, bătrînii, trăncănim şi iar trăncănim, dar uite că mă apropii în sfîrşit de ce voiam să povestesc. Nu mai ştiu dacă v-am pomenit deja de Luis Irala. Un prieten cum nu sînt mulţi. Era un om destul de vîrstnic, căruia nu-i fusese niciodată silă de muncă şi care prinsese drag de mine. În veci de veci nu se băgase în treburi de politică. Trăia din meşteşugul lui de tîmplar. Nu se lega de nimeni şi nici n-ar fi îngăduit ca vreunul să se lege de el. Într-o dimineaţă a venit la mine şi mi-a spus:
— Ai aflat poate că m-a lăsat Casilda. Ăl de mi-a luat-o e Rufino Aguilera.
Cu individul ăsta avusesem de-a face la Morón. I-am spus:
— Da, îl cunosc. Este cel mai puţin spurcat dintre fraţii Aguilera.
— Spurcat sau nu, acuma trebuie să mi-o plătească.
Am rămas pe gînduri şi i-am spus:
— Nimeni nu poate să-i ia nimic nimănui. Dacă a vrut Casilda să te lase, înseamnă că-l iubeşte pe Rufino şi că de dumneata nici nu-i mai pasă.
— Şi lumea ce-o să spună? Că sînt laş?
— Sfatul meu e să nu te vîri în belea doar pentru gura lumii şi pentru o femeie care nu te mai iubeşte.
— De ea nici nu-mi mai pasă. Un bărbat care se gîndeşte la o muiere mai mult de cinci minute în şir nu e bărbat, e papă-lapte. Casilda n-are inimă. După ultima noapte pe care am petrecut-o împreună mi-a spus că încep să îmbătrînesc.

— Ţi-a spus adevărul.
— Şi tocmai adevărul doare mai rău. De cine-mi pasă mie acum este Rufino.
— Fii cu băgare de seamă. Eu l-am văzut pe Rufino la treabă, cînd au fost nişte adunări la Merlo. E trăsnet.
— Crezi poate că mi-e frică de el?
— Că nu ţi-e frică, ştiu, dar gîndeşte-te bine. Una din două: ori îl omori şi te duci la răcoare, ori te omoară el şi te duci drept la Chacarita (9).
— Aşa o fi. Ce-ai face în locul meu?
— Nu ştiu, dar viaţa mea nu e tocmai o pildă, căci eu, cum ştii, ca s-o întind din puşcărie, m-am făcut bătăuş cu plată.
— Eu nu mă las plătit de nimeni, eu îmi plătesc o datorie.
— Şi atunci o să-ţi joci liniştea pentru un necunoscut şi pentru o femeie pe care n-o mai iubeşti?
N-a vrut să mă asculte şi s-a dus. A doua zi ne-a venit vestea că-l provocase pe Rufino într-o prăvălie din Morón şi că Rufino îl omorîse.
El şi-a căutat moartea şi a murit în luptă dreaptă, între bărbaţi adevăraţi. Eu îi dădusem sfatul meu de prieten, dar cu toate astea mă simţeam vinovat.
La cîteva zile după priveghi, m-am dus la nişte lupte de cocoşi. Niciodată nu prea mă încălziseră luptele de cocoşi, dar în duminica aceea îmi făcură de-a dreptul silă. Ce-o fi cu bietele animalele astea, mă gîndeam, de se fărîmă între ele numai aşa, ca să se afle-n treabă?
În noaptea din povestea mea, în noaptea care-ncheie povestea mea, mă-nţelesesem cu băieţii să mergem la un bal, acolo, la Mulatra. Atîţia ani s-au dus şi îmi amintesc şi-acuma de rochia înflorată a muierii mele. Petrecerea se dădea în patio. Nu lipsea cîte-un beţivan care să facă larmă din cînd în cînd, dar eu îmi luasem misiunea să veghez ca lucrurile să meargă strună. Nu era încă miezul nopţii cînd au sosit necunoscuţii. Unul, care-şi zicea El Corralero şi a fost ucis mişeleşte chiar în noaptea aceea, ne-a plătit la toţi cîte un rînd. Întîmplarea făcea că noi doi semănam. Ceva însă pusese el la cale; se apropie de mine şi începu să mă măsoare. Zise că e de undeva din Nord şi-i ajunsese acolo ştire despre mine. Eu îl lăsam să trăncănească-n voie, dar devenisem bănuitor. Trăgea rachiu după rachiu, ca să mai prindă inimă pesemne, şi, în sfîrşit, mă îmboldi să ne încercăm puterile în luptă. Atunci s-a întîmplat ceea ce nimeni nu vrea să priceapă. În nesăbuitul acela arţăgos m-am văzut pe mine însumi ca într-o oglindă şi mi s-a făcut ruşine. Nu mi-a fost frică; poate că dacă-mi era, primeam să mă lupt cu el. Am stat de parcă nici nu-l auzisem. Celălalt, cu faţa vîrîtă într-a mea, strigă aşa ca toată lumea să-l audă.
— Ştii ce? Nu eşti decît un laş.
— Aşa o fi, i-am spus. Nu mi-e frică să trec drept laş. Poţi să adaugi, dacă-ţi cade bine, că m-ai făcut fecior de tîrfă şi că eu te-am lăsat să mă şi scuipi. Acum eşti mulţumit?
Lujanera a tras cuţitul pe care obişnuiam să-l port în răscroiala hainei şi mi l-a pus în mînă, ca pe-o cîrpă. Iar ca să mă stîrnească, mi-a spus:
— Rosendo, cred că ai nevoie de el.

L-am azvîrlit şi am ieşit fără grabă. Oamenii s-au tras în lături, uluiţi. Ce-mi păsa mie de ce gîndeau ei?
Şi ca s-o rup cu viaţa asta, am fugit în Republica Orientală, unde m-am făcut cărăuş. La întoarcere, m-am stabilit aici. San Telmo a fost întotdeauna un cartier liniştit.

(1) Porteńo – originar din Buenos Aires. Cuvîntul vine de la întîiul nume pe care Pedro de Mendoza l-a dat oraşului la întemeiere, în 1536: Puerto de Nuestra Seńora María del Buen Aire (n. tr.).

(2) Termen folosit în Argentina pentru „uruguayan“ (denumirea completă a Uruguayului este, de altminteri, República Oriental de Uruguay) (n. tr.).

(3) Provincie situată în partea de est a ţării, la graniţa cu Uruguayul (n. tr.).

(4) Oraş din Argentina, aflat la graniţa dintre provincia Entre Ríos şi Uruguay (n. tr.).

(5) Termen argentinian indicînd un fel de scrimă fără arme, în care mîna (sau, într-o altă variantă, un băţ mînjit cu funingine) îndeplineşte funcţia pumnalului sau a cuţitului şi care se practică în mediul rural ca antrenament pentru lupta adevărată. În loc să fie rănit, învinsul este mînjit cu negru pe obraz (n. tr.).

(6)Cartier sărac şi pustiu din Buenos Aires, vecin cu Maldonado şi care-şi datorează numele faptului că e străbătut de un rîuleţ (arroyo înseamnă „pîrîu“ în limba spaniolă) (n. tr.).

(7) Leandro Alem (1845-1896), avocat şi om politic argentinian, şef al partidului radical, adversar neîmpăcat al lui Miguel Juárez Celman (1847-1909), care, în epoca rivalităţii lor, era preşedintele Republicii (n. tr.).

(8) Lujanera – originară din Luján, oraş argentinian din provincia Buenos Aires (n. tr.).
Cimitirul din Vest, la Buenos Aires (n. tr.).

(9) Cimitirul din Vest, la Buenos Aires (n. tr.).

traducere de Cristina Hăulică (din volumul Relatarea lui Brodie, colecţia Top 10+, Polirom, 2012), reprodus cu acordul editurii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *