13
Singura certitudine, singura instituţie, singura revoluţie: Dragostea.
Restul sunt orgolii. Iar scrisul e reflexul acestui orgoliu, un şir lung de parastas cu măşti. Exordium? Modestia scriitorului? Pluralul autorului? Poveşti de adormit copiii. Totul e orgoliu. Până şi politeţea funcţionează ca o mască necesară a orgoliului şi a răutăţii: dacă nu putem fi buni sau sinceri, atunci măcar politicoşi să fim. O chenoză neterminată, nereuşită şi care a dat eroare pe ecranul unui monitor vechi al unui computer murdar şi virusat, o chenoză aşteptată ȋn zadar pe un peron şi care nu mai vine – asta e scrisul şi nimic mai mult. Un failure notice, o cafea peste care torni trei litri de apă clocită. Orgoliul scrisului nu are limite. Şi totuşi… şi totuşi, citesc ȋn „România literară” un interviu cu Mihai Zamfir şi realizez câtă dreptate are atunci când repetă şi pentru babele surde ca mine:
„Filologia, Literele (înţelegînd prin asta literatura, istoria limbii, artele plastice, filozofia, reflecţia istorică etc.) posedă faţă de toate celelalte ramuri ale ştiinţei un specific magnific şi uluitor: nu servesc unui scop concret, nu ne fac viaţa materială mai uşoară, nu ameliorează organizarea socială. Literele servesc doar Fericirii. Reprezintă o şcoală de fericire, de intrare în contact cu ceea ce minţile luminate care ne-au precedat au produs de-a lungul istoriei. Iar fericirea are ideea de gratuitate ȋnscrisă ȋn codul ei.
Literele nu produc bunuri materiale, dar îi fac pe oameni să se simtă mulţumiţi de ei înşişi, oferindu-le superfluul de care, chiar fără să-şi dea seama, toţi avem nevoie.
Majoritatea fiinţelor umane nu realizează că fericirea ne trebuie la fel de mult ca hrana, ca locuinţa, ca asistenţa medicală, ca mijloacele de transport: nimic din toate acestea nu se poate construi durabil cu oameni nefericiţi. O fărâmă de fericire personală rămîne datul indispensabil oricărui inginer, savant, medic sau agent imobiliar. Or, Literele sunt specializate în producerea fericirii, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă…”.
Şi totuşi… degeaba. Literatura şi Fericirea? Cine-ar crede? Literatura şi scrisul sunt mai degrabă aduse de nenorociri, decât de bucurii. Nu ştiu dacă pot să mă ȋncred ȋn soluţia lui Zamfir, nu ştiu dacă ficţiunea literară ȋmi mai poate aduce Fericirea (cândva, totuşi, i-a adus-o unui adolescent care stătea ȋntr-o vană cu apa până-n gât, citind Jules Verne până dimineaţa – mă privesc acum de sus, m-am căţărat ȋntr-un colţ ca gândacul lui Kafka), dar un lucru e sigur pentru mine: Dezastrul e cel care naşte literatura, marea literatură, care o provoacă, o hrăneşte. Alergăm la pansat, ȋnăuntru ȋn cort, ca nişte soldaţi răniţi, iar acolo, după ce intrăm, nu e decât un gândac imens şi burtos care râde ca un apucat, ȋn timp ce sângele ni se scurge, ȋncheieturile ne trosnesc, durerea de dinţi sporeşte. Simţurile, ȋnsă, simţurile se ascut. Din clipa aceea, ȋn care suntem ţintuiţi de un pat de lut ca de spinarea unui paianjen-ȋn-cruce, ca un extaz dureros ȋncepe Literatura. And nothing else matters.
Singura certitudine, singura instituţie, singura revoluţie: Dragostea.
Şi, poate, ȋncă ceva: umflătura dureroasă din piept. Ca o căţea plouată şi murdară, holbându-se de jos, cu doi ochi de mură ȋnsângerată, ȋmpleticindu-mi-se ȋntre picioare, neagră, neagră şi scurtă. Scurtă ca o cafea peste care nu mai torni cei trei litri de apă clocită. Neagră şi atât. Scurtă şi neagră.
Ah, căţeaua asta plouată, Credinţa, ar vrea să se abţină de la urinat, măcar. Ochii ei ȋnsângeraţi ȋmi cer ȋncuviinţarea de a urina. Nu se mai poate ţine. E de la bătaie. Au bătut-o alţii sau am bătut-o eu, nu mai ţin minte. Visul a fost prea lung. Şi nu, nu a durat trei zile.
14
Pe Tudor Pasc, căruia noi, cei din trupa de teatru, ȋi spunem „Kafka”, l-am cunoscut prin toamna lui 2007, pe când mă ȋntorceam ca profesor suplinitor la liceul Blaga din Cluj, după ce aveam deja la activ cei patru ani de liceu petrecuţi acolo. Aveam să plătesc destul de scump această reȋntoarcere – pentru că, ȋn naivitatea mea, nu ştiam cât de periculoase pot fi uneori, reȋntoarcerile – dar, am dat, ȋn schimb, peste figura unui tânăr smerit, liniştit, săritor, politicos, atent din cale afară cu toţi cei din jurul său şi a cărui poreclă a rămas, pănă astăzi, ȋn directă conexiune cu ideea de lectură: ce citeşti, aia eşti, spuneam ȋn glumă. În scurt timp, Tudor a devenit „Kafka”, iar romanul „Procesul” şi-a cerut drepturile…
Deschis la minte, cu vădite ȋnclinaţii pentru domeniul tehnic şi, ȋn special pentru calculatoare, dar extrem de receptiv şi la promisiunile libertine şi seducătoare ale literaturii şi artei, Kafka al nostru nu avea pe atunci strop de talent pentru teatru, roşea ca un rac pe scenă, se bâlbâia şi ȋşi răspândea astfel peste tot bunătatea aceea adâncă, sufletească, impermeabilă la dedublările meschine ale scenei şi ale artei dramatice. Era cel mai puţin hărăzit pentru teatru dintre toţi membrii trupei Audienţă Generală. Venea ȋmpreună cu colegii lui de clasă, adunaţi ȋn acele zile ploioase de noiembrie, ȋn jurul focului călduţ, de tabără clandestină, al Cercului de Film şi Teatru, care se desfăşura ȋn afara orelor de curs, uneori până ȋn după-mese târzii, spre disperarea femeilor de serviciu din şcoală, care ne ameninţau permanent cu dezlănţuirea stihiilor directoriale (stihii care nu ȋntârziau să apară, chiar ȋncepând cu a doua zi, căci, deh, vorba directoarei, o femeie de serviciu care face acolo curăţenie de 20 de ani e mult mai importantă decât un pârlit de profesor debutant).
Kafka era, ȋntr-adevăr, puţin hărăzit pentru teatru, adesea gafeur (ȋmi aducea aminte de mine ȋn vremea liceului), dar strălucea ȋn el Bunătatea aceea sufletească, arhetipală – pe care ai sentimentul că o ȋntrezăreşti licărind doar de câteva ori ȋntr-o viaţă de om – lipsită de orice pată, efectiv pură, profund dezinteresată şi dublată de acea disponibilitate ieşită din comun de a ajuta, de „a pune umărul” ȋn orice circumstanţă. Mă aştepta parcă, ȋl aşteptam şi eu. A fost o binecuvântare ȋn viaţa mea şi continuă să fie, chiar dacă acum a devenit, ȋntre timp, bărbat şi are mult, mult mai puţin timp liber. Munceşte de dimineaţa până seara, merge la cursuri, susţine examene, se ȋntreţine singur. A avut, bineȋnţeles, şi ȋn spate, o familie care l-a iubit şi care l-a sprijinit permanent.
Fire religioasă, dar nu habotnică, plină ȋnsă de respect faţă de cele sfinte, m-a ȋntrebat odată, ȋn timpul unei repetiţii, pe când eu „apostaziam” ȋndelung pentru o scenă din teatrul lui Vişniec: „Adi… da’ de ce trebuie să facem asta?? …să ne legăm iarăşi de cele sfinte?”. I-am explicat imediat despre ce era vorba: tabla de şah la care se ȋnchina personajul era un simbol al labirintului minţii, mă rog, al structuralismului, al fatalităţii, al destinului, al morţii etc. L-am blocat. S-a dus, apoi, ceva mai liniştit la loc şi cred că ulterior a şi ȋnţeles ideea. Oricum, ȋncepând din clipa aceea, am ȋnceput să-l iubesc şi mai mult. I-am admirat dintotdeauna pe apărătorii simpli ai celor sfinte şi i-am detestat pe cei ipocriţi şi, pasămite, atotcunoscători.
În aceşti cinci ani care s-au scurs, teatrul l-a schimbat mult, l-a maturizat. Ştie acum să vorbescă ȋn public, să ȋşi pună ȋn valoare inteligenţa, a căpătat curajul necesar unui bărbat cu capul pe umeri, s-a ȋmplinit şi din punct de vedere fizic. Spectaculoasa lui metamorfoză consumată de-a lungul acestor ani nu este, pentru mine, cu nimic mai prejos decât aceea descrisă şi imaginată de celebrul său omolog ceh.
Odată cu accidentul care s-a soldat cu moartea lui Pavel, a suferit adânc şi mai ales ȋn tăcere. Nu a vorbit prea mult pe această temă cu niciunul dintre membrii trupei, nici măcar cu cei mai apropiaţi. Mai mult, şocul l-a răpit o vreme, chiar dacă i-a ȋngăduit trupului să se plimbe absent printre noi, golit parcă pe dinăuntru de substanţa aceea care ȋl făcea altădată atât de viu.
Şi totuşi, ȋn ultimul timp, şi-a mai revenit. S-a dedicat ȋntru totul serviciului, lucrează cu pricepere şi devotament la un centru Spa, de recuperare, relaxare şi fitness. El e Noul Kafka. Munca ȋl ajută să se repună pe picioare, să meargă mai departe, să se regăsească, să-şi recapete zâmbetul şi ȋncrederea. Şi, odată cu el, şi eu, puţin credinciosul.