Pentru prima dată de cînd cinau în fiecare lună la familia Pardon, Maigret avea să rămînă cu o amintire aproape penibilă a unei seri petrecute în apartamentul de pe bulevardul Voltaire. Totul începuse la el acasă, pe bulevardul Richard Lenoir. Soţia lui comandase un taxi prin telefon, pentru că de trei zile ploua cum nu mai plouase de treizeci şi cinci de ani, după cum spuneau cei de la radio. Apa cădea în rafale, rece ca gheaţa, îţi biciuia faţa şi mîinile şi lipea de corp hainele ude.
Pe scări, în ascensoare, în birouri, urmele umede ale paşilor se transformau în pete negricioase, iar dispoziţia oamenilor era execrabilă.
Coborîseră şi aşteptaseră sosirea taxiului aproape o jumătate de oră, în faţa imobilului, suferind din ce în ce mai mult din cauza frigului. Şi mai fusese nevoie să ducă şi muncă de lămurire cu şoferul ca să accepte o cursă atît de scurtă.
— Scuzaţi ne… Am întîrziat…
— Toată lumea întîrzie pe o vreme ca asta… E bine dacă ne aşezăm imediat la masă?
Apartamentul era cald, intim, şi înăuntru te simţeai cu atît mai bine cu cît puteai auzi furtuna de afară zgîlţîind obloanele. Doamna Pardon pregătise o friptură de vită cu sos de vin roşu şi ceapă, aşa cum numai ea reuşea să facă, iar acest fel de mîncare, consistent şi rafinat, constituise subiectul conversaţiei.
Apoi vorbiseră despre bucătăria provincială, despre iahnia de fasole cu afumături, despre tocana lorenă cu carne şi legume, despre mîncarea din măruntaie de vită, despre ciorba pescărească…
— De fapt, cele mai multe dintre aceste reţete s au născut din necesitate… Dacă în Evul Mediu ar fi existat frigiderul…
Despre ce mai vorbiseră? Cele două femei, ca de obicei, se aşezaseră în cele din urmă într un colţ al salonului, unde sporovăiau cu glas scăzut. Pardon îl luase pe Maigret în cabinetul său ca să i arate o ediţie rară, oferită de unul dintre pacienţii săi. Rămăseseră acolo, iar doamna Pardon venise să i servească cu cafea şi calvados.
Pardon era obosit. De destul de mult timp era tras la faţă şi, din cînd în cînd, în ochii lui se putea citi un fel de resemnare. Şi totuşi, lucra cincisprezece ore pe zi, fără să se plîngă vreodată, dimineaţa în cabinetul său, o parte a după amiezii cărîndu şi trusa grea de pe o stradă pe alta, apoi din nou acasă, unde salonul de aşteptare era totdeauna plin.
— Dacă aş avea un fiu şi mi ar spune că vrea să se facă medic, cred că l aş sfătui să se răzgîndească…
Maigret era gata să se uite în altă parte, din pudoare. Era foarte surprinzător să auzi asemenea vorbe din partea lui Pardon, pentru că era pasionat de profesia lui şi nu ţi l puteai închipui făcînd altceva.
De data asta însă era descurajat, pesimist şi, mai ales, dădea glas acestui pesimism.
— Sînt pe cale să facă din noi nişte funcţionari şi să transforme medicina într o mare maşină de produs tratamente mai mult sau mai puţin adecvate…
Maigret îl privea în timp ce şi aprindea pipa.
— Nu doar funcţionari, continuă doctorul, ci nişte proşti funcţionari, pentru că nu mai putem să acordăm fiecărui bolnav timpul indispensabil… Uneori mi e ruşine cînd îi conduc pînă la uşă şi aproape că îi împing să iasă… Le văd privirea îngrijorată, chiar imploratoare… Simt că aşteaptă de la mine altceva, întrebări, cuvinte – în fond, minute în care m aş ocupa doar de cazul lor…
Îşi ridicase paharul.
— În sănătatea ta…
Se străduia să zîmbească, dar era un zîmbet forţat, care nu i se potrivea.
— Ştii cîţi pacienţi am văzut astăzi?… Optzeci şi doi… Şi nu e o zi excepţională… După care ne obligă să completăm tot felul de formulare ce ne răpesc serile… Îmi cer scuze că te plictisesc cu toate astea… Probabil că ai şi tu problemele tale, la Quai des Orfèvres…
Pe urmă, despre ce mai vorbiseră? Lucruri banale, de care nu ţi mai aminteşti a doua zi.
Traducere de Nicolae Constantinescu.
Fragment din „Integrala Maigret I”, Polirom,Iasi, 2013, reprodus cu acordul editurii.
