Cunoaşterea de noapte (1)

I
Când ies din somn, mă simt aidoma cu un pescar ce trage din adâncuri năvodul lui de taină să vadă ce a prins în vis. Atunci pipăi cu mintea trează imagini care stau să se destrame: unele sunt hibride, ca scoicile cu plete verzi de alge, altele – limpezi, desluşind contururi de peşti ori crabi, altele – mai ceţoase, ca voaluri de meduze. Nu toate-mi sunt de trebuinţă, căci unele năluci copiază realitatea, diluând-o, sau îşi ascund otrava sub măşti inofensive. Eu vreau să desluşesc în prada încâlcită un drum, chiar ocolit, pe care să pot merge spre lumină.

La început, am pescuit la întâmplare, punând în scris ce mi-am adus aminte din fulgerările de noapte. Apoi, umplând caietele cu vise şi recitindu-le în timp, am înţeles că adormirea fără ţintă atrage după sine rătăcirea şi dacă vreau s-ajung la un liman, nu singură mi-e dat s-o fac. Ar trebui să cer să fiu vegheată, când mă cufund în întuneric. Anume cum? Am dat în casă, într-o zi, de-un mic volum de rugăciuni, din 1850, pe care, deşi aflat cu totul la vedere, pe o măsuţă, chiar lângă icoană, n-am apucat să îl deschid vreodată. De cum am luat în mână cartea, s-a desfăcut la pagina unde se spune:

“Şi ne dă nouă stăpâne celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului. Şi ne păzeşte pre noi de întunecat somnul păcatului şi de toată întunecata şi cea de noapte plăcere a simţurilor. Încetează năvălirile patimilor, stinge săgeţile cele aprinse ale vicleanului pornite asupră-ne cu viclenie. Întărâtările trupului nostru le potoleşte şi tot gândul nostru cel pământesc şi material îl adormi. Şi dăruieşte-ne nouă, Dumnezeule, minte deşteaptă, cuget înţelept, inimă trează, somn uşor şi de toată nălucirea satanei apărat.”

Pe când stăteam cu cărţulia pe genunchi, mi-am amintit cuvintele unei bătrâne maici de la Văratec, de demult, care mă sfătuia, ca înainte de culcare, să-mi fac pe pernă totdeauna semnul crucii. “De ce?” am întrebat-o cu mirare. “Pentru că-n somn primejdia creşte”, mi-a spus. “Oare pentru că adormită fiind nu mă mai apăr?” am iscodit-o mai departe. “Nici trează dacă eşti şi nici în somn nu poţi să te fereşti de rău, dacă nu-l chemi pe Domnul lângă tine. Cel mai cumplit coşmar pentru un suflet, aici şi dincolo de lume, este să nu-şi poată găsi drumul spre casă. Dacă nu are nici o călăuză, dacă nu-i vine-n ajutor nimeni pe cale, va rătăci pe veci besmetic,” a rostit ea, acoperindu-şi faţa.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *