Cine e Dante?

Orice mesaj încape într-o sticlă. A scrie înseamnă a lăsa o urmă pentru viitor. Fie viitorul apropiat, uneori instantaneu, fie viitorul nedefinit, întins dincolo de imaginația curentă sau de ritmul previzibil al istoriei umane. Între acest viitor proxim și viitorul nesfârșit se insinuează distanța telescopică dintre momentul scrierii și cel al descifrării mesajului. Chiar și autorul poate reciti ce a scris, devenind astfel martorul său iminent. Conștient sau nu, ”sticla” e umplută cu un S.O.S, un fragment de pathos uman pus în conservare, cu speranța că lectura învie, oricând, clipa irosită.

Această perenizare, fondată pe utopia umanității invariabile, reprezintă, probabil, resortul culturii ”așa cum o știm”. Marcus Aurelius prefera să-și amintească nu doar propria moarte, ci și uitarea la care va fi expus: se înșela ! Campaniile sale militare, opera legislativă sau arhitectonica pe care geniul său le-a patronat s-au păstrat, dar la margine, în istoriografia imperiului roman târziu, pe când Gândurile către sine însuși au devenit bun al posterității stoice, patrimoniu universal, emblemă a unui ego care, grație acestor reflecții, a rămas ”viu”.

Toți suntem rude cu Marcus Aurelius. Toți cei care au scris, de-a lungul timpului, au căutat același lucru: perechea de ochi străini, gândul memorial, montarea șamanică (sau măcar academică) a unui ritual de resuscitare. Pe bolta Sixtinei, Tatăl întinde mâna spre Adam, după ce l-a plăsmuit. Adamici, întindem și noi mâna spre urmașii noștri neștiuți: trăim cu nădejdea că bunăvoința lor de o clipă ne va readuce la viața mult după ce nu vom mai fi ”aici”. Atunci când nu doar carnea noastră va fi putrezit, reintegrată în circuitul chimic al naturii, ci însăși amintirea noastră, prelungită genealogic, se va fi stins.

În aproape zece milenii de ”civilizație” – o nimica toată la scara timpului geologic – dreptul la nemurirea prin de-scriere a rămas privilegiul elitei cultivate și apanajul personalităților creatoare, câteva pe secol: la început anonime, dar co-prezente în arta lor (să spunem: în pictura rupestră). Ulterior, cunoscute ca atare și așezate într-un pantheon al Umanității: Marii Oameni ! Între 1500 și 1950, odată cu accelerarea istoriei, a sporit exponențial și accesul la memoria postumă a unui număr tot mai impresionant de figuri exemplare. Atât de mulți, încât a fost nevoie de enciclopedii în tot mai multe volume pentru a-i ține minte pe toți. Intelectul omului obișnuit, trecut prin școala de acum publică și obligatorie, s-a umplut până la refuz cu mărcile autorității. Probabil că toate iconoclasmele, avangardele, revoluțiile au avut și scopul unei curățenii la nivelul memoriei colective: noi canoane, resetarea timpului istoric, creatio ex nihilo… Pe vremea lui Plutarh, Suetoniu sau Eusebiu de Cezareea, un singur om putea scrie cronica aproape completă a predecesorilor săi de seamă. Montaigne și Erasmus erau încă părtașii acestei vulgate, pe care doar latina și greaca o puteau descuia. Ce diferență, azi ! Specializare extremă, confuzia genurilor, obsesie a citatului și a bricolajului conceptual… Și mai ales anti-elitism, revoltă a maselor de anonimi care-și cer și ei, prin mitologia egalitară, parcela de imortalitate publică…

Sunt înclinat să interpretez democrația comunicațională a noilor media prin această prismă revanșardă, sau numai justițiară. Și toți suntem nu doar aglutinați, ci și răzbunați prin această transformare a vestigiului select în operă ecumenică. Fac, bunăoară, arheologia ascendenței personale pe linie paternă: tatăl meu a scris o operă, câștigându-și prin urmare un loc vizibil în istoria literaturii românești și unul (proporțional mai modest) în cea a culturii europene. Tatăl său, preot, nu a scris cărți: doar eu știu, de pildă, că a tradus (din rusește !) poemul Mahabharatei, pe care tatăl meu, marginalizat de regim, prin anii 60, l-a stilizat și publicat ulterior, pentru a se putea întreține. Mai departe coborând în timp, pot urca până la strămoșul meu omonim, Teodor Baconschi, preot, care – la 1829 – devenea tatăl unui alt viitor preot, pe nume Ioan: ce au scris ? Predici, cuvântari, acte parohiale ? Cu siguranță. Însă firea lor, unicitatea lor nu mai este accesibilă decât prin acte de naștere și deces. Și înaintea lor ? Nimeni nu mai știe, nici să vrea: circulă doar șoapte, rumori ancestrale, neverificabile, mici legende familiale care se leagănă deasupra unor pietre tombale roase de vreme. Iată deci o situație tipică: predecesorii noștri au trăit împreună cu niște contemporani neștiuți, înainte de a se resorbi în genunea celei mai radicale uitări, ca și cum n-ar fi existat. Numai credința în Dumnezeu, care deține preștiința eternă și cartea Judecății de Apoi, i-a ferit pe acei oameni de nevroză, sinucidere sau canibalizare.

S-a gândit cineva la această realitate ca la o incomensurabilă nedreptate ? Atunci și oricând până atunci, nu. Însă lectura retrospectivă a generațiilor născute în era Internetului și a New Media e cu totul alta. Inovația nu e doar aceea că, datorită științei și progreselor medicale, s-a lungit nesperat umbra pe care-o facem pământului. Ceva radical inedit e tocmai deschiderea porților nemuririi prin scris pentru orice ins alfabetizat. Pentru ca o asemenea îndreptățire fără frontiere să devină inerentă, a fost nevoie de condamnarea trecutului. Încă una, dar nu printr-un gest politic revoluționar, ci printr-o graduală înstrăinare dirijată. Așa o minune echivocă solicita un compromis: salvăm memoria umană pe suport electronic, pentru a putea elibera prezentul: pe tăblița lui răzuită pot încape de acum înainte oricâte nume noi, ca în marea menajerie Facebook… Miliardele de morți care alcătuiesc doar huma de oase – să-i spunem osteosfera – vor fi pe mai departe uitați, pentru că n-au lăsat urme decât sutele de ”bărbați iluștri” de pe vremea tiraniei umaniste. Noi însă, cei de azi, putem să ne stocăm urmele în universurile virtuale pe care le-am făcut posibile prin noile tehnologii.

De îndată ce dreptul la memorie nu se mai întemeiază pe geniul creator și pe valorile clasice ale logocentrismului, faima e distribuită către oricine produce un zgomot mai mare: vacarm și anarhie axiologică garantate ! Ocupăm cu o jovială inconștiență granița dintre Trecutul Condamnat și un Viitor pentru Fiecare. Se prea poate totuși să fim, în fapt, victimele celei mai perfide iluzii cu care s-a confruntat vreodată specia. Pentru că ierarhia posterității va fi stabilită de motoarele de căutare. Google va livra însă exact ce i-am dat: cu cât mai multe hituri, referințe selecționate în câteva secunde, cu atât mai nesigură valoarea celui indexat. Triumful cantității ne va pedepsi și prin uitare, și prin cacofonie și prin paradoxala estompare generată de excesul referențial. Netul va păstra această imagine a umanității care-și idolatrizează sportivii, raperii sau fufele de lux, în vreme ce-și aruncă geniile în purgatoriul corectitudinii politice. Nu se lăudase John Lennon că The Beatles sunt mai cunoscuți decât Iisus Hristos ?

În concluzie, noua credință potrivit căreia posteritatea constituie o anexă a ”dreptului la fericire” ne va arunca în cimitirul unei memorii colective fără vale și deal. Marii ghizi anacronici, Publius Vergilius Maro și Dante Alighieri sunt șomeri de lungă durată. Dar cine e Dante?