În logica macro a culturilor şi civilizaţiilor, poezia e, pe cât se pare, o chestie comună, prea comună, atât de comună, încât nici nu prea contează. O spune aproape pe şleau pe blogul Soirs (adică aici: http://soirs.wordpress.com/2011/10/11/989445/#comments) autorul acestuia, un om pe care-l admir mult (deşi nu ştiu cine e, preferă cu obstinaţie să rămână anonim, dar e limpede că-i un scriitor de primă mână): „Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva”. Şi conchide apoi că, spre deosebire de poezie, romanul e o marcă a stadiului unei civilizaţii. După cum se ştie, chiar şi oamenii hiperinteligenţi au dreptul să spună din când în când câte o aiureală; şi cred că domnul Soirs (să-l numim astfel pe autorul misteriosului şi ataşantului blog) tocmai a uzat de acest drept.
Fiindcă, înainte de orice, nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus cu sine, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună este, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus în aceeaşi însemnare, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume). Nu-i vorbă goală, pragmaticul Jacques Attali, finanţist meloman şi marxist, sociolog de mare audienţă al deceniilor din urmă, are un pasaj asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din Scurtă istorie a viitorului – face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Vorbind, în acele pagini finale, despre cazul României, Attali observă că nu întâmplător epocile faste (economic şi social vorbind) ale României, de la paşoptism la interbelic, au fost acelea în care scriitorilor, şi mai ales poeţilor, li s-a acordat preeminenţă. Energia prospectivă a poeţilor şi artiştilor catalizează rapid energiile prospective ale finanţiştilor, inginerilor, industriaşilor etc. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi.
Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia tehnologiei literare decât proza; într-un anume interviu, Alexandru Muşina observă că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori şi-i ignori pe contemporani, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea în buclă infinită pe Shakespeare & Biblia, şi a schimbat faţa prozei (nu doar americane). Luat la repezeală, nu pot găsi un caz comparabil pentru poeţi. Poate, totuşi, istoricizantul şi anistoricul Kavafis – deşi grecul nu-şi ignora contemporanii în aceeaşi măsură ca americanul, ba chiar pe cei mai talentaţi dintre cei tineri obişnuia chiar să-i primească.
În ce priveşte însă pasajul subsecvent al domnului Soirs: „literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – ei bine, pentru pasajul acesta aş putea semna o declaraţie de adeziune.
Drăcuşorul polemic şi partizan nu mă lasă însă să nu revin: poezia mare e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar voinţa asta de contagiune universală se serveşte de regulă de infrastructura (nu numai lingvistică) unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii. În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non „precizie psihologică”; or, psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei. Nu-mi imaginez un Freud malgaş.
Şi acum, ca să ajungem la oile noastre (negre): la câţi poeţi excelenţi are România, la câtă „precizie psihologică” are fiecare dintre ei, stadiul ultim al civilizaţiei noastre nu poate fi decât imediat după colţ. Aşa cum Paradisul e imediat după colţ.
Însă, bineînţeles, asta e (admit) verbigeraţia unei Speranţe disperate.
***
Tot despre poezia, draga de ea, malaxor nemilos al vieţilor noastre: nici un alt discurs nu poate transfera cu câştig atâtea elemente disparate în interiorul lui. De exemplu, nu-mi închipui cum ar putea fizica, înrudită totuşi îndeaproape cu discursul ficţional, să integreze procedee ale literaturii în aparatul ei conceptual (deşi a da unor quarci denumiri ca „fermecat” sau „ciudăţel” e aproape poetic, naraţiunile cosmologice sunt variaţiuni ale povestirilor fantastice, iar căutarea bosonului Higgs e aproape la propriu o quête, un epos gnostic). Ce să mai vorbim de economie, sociologie ş.a.m.d. Vezi toate inserturile din Cantos-uri. Nici o ştiinţă nu poate suporta asemenea grefe fără să-şi altereze natura; forţa poeziei, în schimb, e că poate suporta oricâte altoiuri, natura ei ieşind în schimb întărită din asta. Poezia e, cum spuneam, imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile.
Oricât de dispare sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa.
Evident – aceeaşi verbigeraţie, aceeaşi Speranţă disperată.
***
Postmodernismul optzecist, chiar dacă era importat din Occident, era mult mai reactiv în prezentul imediat decât fusese neomodernismul şaizecist, care reciclase literatura interbelică autohtonă (trebuie spus, în această paranteză, că reciclarea şaizecistă e neomodernă, şi nu postmodernă, pentru că, având caracterul recuperator, nu-l are şi pe cel subversiv). De aceea postmodernismul românesc e un bizar postmodernism existenţial, grefând modalităţile tehnice ale postmodernismului occidental canonic pe gândirea tare fără de care nu se putea rezista în condiţiile totalitarismului. Aşa se face că unul dintre teoreticienii lui cei mai vocali (şi, în acelaşi timp, practicianul lui primus inter pares) putea să militeze în acelaşi timp şi pentru postmodernism, şi pentru realism al poeziei tinere. Din acest motiv a ajuns Mircea Cărtărescu să forjeze conceptul de „texistenţă” – (inter)textualitatea per se reprezenta, pentru subiecţii experimentului comunist, prea puţin, dacă era separată de valorile tari ale existenţei. Questa literară trebuia să ducă în miezul unei existenţe adevărate, neatinsă de perversitatea ambientului contemporan. În sensul acesta, Bucureştiul feeric din poemele lui Mircea Cărtărescu nu e doar butaforie sau bovarism, cum au ricanat unii critici; imaginea occidentalizată abuziv a capitalei echivalează cu o declaraţie de independenţă.
După 1989, rezistenţa prin postmodernism a optzeciştilor îşi pierde cauza; sensul existenţial-politic al sincronizării cu Occidentul postmodern trece din ce în ce mai mult în arierplan, iar butaforia se face tot mai vizibilă. Se vădeşte că, în cele din urmă, realismul poeziei tinere a recuperat în cel mai bun caz un real textual, după cum observă undeva Marin Mincu. Ca reacţie directă la optzecism, nouăzecismul a avut orgoliul adamismului; lucru de înţeles, de altfel, având în vedere circumstanţele istorice – se părea că începe o nouă lume. Iar Adam nu are ce să recicleze, în afara relaţiei cu Dumnezeu şi, ricanând puţintel, a propriului trup – mai precis anatomic, a propriei coaste. Nouăzeciştii fac metafizică şi sex cu fervoarea cu care optzeciştii textualizau şi intertextualizau. În intermundiul nouăzecist, în ieudul fără ieşire al tranziţiei, din corpusul dogmatic postmodern supravieţuieşte doar subversivitatea ludică; renunţând la a recicla materiile literare ale altora, ignorând rafinamentele intertextuale ale optzeciştilor (cu câteva excepţii – O. Nimigean, Chris Tanasescu şi Simona Popescu, cu precădere), nouăzeciştii aleg să nu mai facă figură de recuperatori, ci doar de subversivi, dacă nu de anarhişti de-a dreptul. Fără să mai fie postmoderni în ideologie, ei sunt postmoderni ca atitudine, dacă e adevărat că, după cum scrie Paul Hoover în Postmodern American Poetry, postmodernismul este un „proces continuu de rezistenţă în faţa ideologiilor dominante”. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, dacă postmodernismul e mai degrabă o atitudine decât o ideologie, cum arată şi Radu Andriescu în Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală, atunci şi nouăzeciştii sunt la fel de postmoderni precum optzeciştii, deşi reciclarea recuperatoare a formelor literare (în care antecesorii lor cu o generaţie se hiperspecializaseră) le este indiferentă aproape întru totul.
În ce priveşte douămiismul, apele nu par să se fi aşezat încă. Anarhişti pasibili de a fi percepuţi drept postmoderni (tot în sensul, e drept că prea larg, enunţat de Paul Hoover) există, slavă Domnului, după cum avem chiar şi autori de manifeste anarhiste. Există, de asemenea, şi sexualişti, cu nuanţa că sexul metafizic al nouăzeciştilor e acum, în cazul în care puţinii autori douămiişti interesaţi de sex ca subiect îl abordează (căci sunt puţini, în pofida prejudecăţii comune – număraţi-i şi o să vă convingeţi!), pornografic de-a dreptul – şi nu se poate ca, atunci când îi citeşti pe aceşti autori tineri (talentatul Alex Tocilescu îmi vine în minte ca exemplu perfect), să nu îţi vină în minte Gilles Lipovetsky, cel din Ecranul global, care asocia emergenţa mondială a pornografiei în vremea postmodernă cu nevoia crescândă de tandreţe a bărbaţilor în această eră feminină, şi mai-mai că te înduioşează puţoismul afişat de junii „pornografi”. Însă înţelegi că sexualitatea/pornografia douămiistă, atâta câtă e, nu e asimilabilă postmodernismului, nu e postmodernizabilă, să zic aşa, pentru că nu vine din aceeaşi insurgenţă anti-establishment ca la nouăzecişti, ci ţine ea însăşi de un establishment hedonist mai peste marginile iertate. De asemenea, dacă neoexpresionismul teoretizat de Alexandru Cistelecan poate fi citit şi ca o reciclare a expresionismului originar, ca un avatar în alte vremuri al aceluia (şi cred că poate), atunci întrebarea e dacă reciclarea aceasta e una postmodernă – şi iarăşi aş spune că nu, pentru că îi lipseşte prea adesea condiţia necesară a subversivităţii.
***
În fine, „generaţia 2000” e greu de prins într-un portret – nici un manifest nu a captat adeziune unanimă, nici o modalitate poetică nu a polarizat majoritatea în jurul ei. Aş îndrăzni, totuşi, să spun că mai vizibile sunt câteva şcoli poetice: cea neoexpresionistă sadea, cu Claudiu Komartin & Dan Coman pe post de gonfalonieri (Komartin întruchipând tipul expresionistului livresc, absent până acum în literatura română, dar excelent reprezentat în cea germană de un poet exemplar precum Walter Rheiner, autor şi al novellei-cult Kokain (practic necunoscut la noi), marele absent, dacă nu mă-nşel, din antologia legendară a expresionismului teuton, Menschheitsdämmerung, a lui Kurt Pinthus, iar Coman fiind expresionistul pur şi simplu, natură trakliană par excellence complicată de vizionarismul oracular al lui Ion Mureşan plus imageria surrealistă a lui Gellu Naum); cea a anarhiştilor de toate nuanţele, descinsă parcă direct din Civil Disobedience a lui Thoreau, în care papii fracturismului, Marius Ianuş & Dumitru Crudu (mai degrabă proto-douămiişti, ce-i drept), stau alături de puri & duri adepţi punk, precum Ruxandra Novac, sau grunge, precum Ştefan Manasia; cea a calofililor, a celor care cred că frumuseţea mai poate mântui lumea (e drept, o frumuseţe stranie şi torsoinată, chiar violentă uneori), unde aş prenumăra pe esteţii de la Bistriţa, Florin Partene & Marin Mălaicu-Hondrari, şi pe Cosmin Perţa; cea biografistă, în care T.S. Khasis & V. Leac acoperă registrul hard, iar Teodor Dună & Ana Dragu pe cel soft, şi din care Dan Sociu şi-a dat cu câţiva ani în urmă, muşiniano-cistelecanian, demisia – declarându-se poet „post-biografist”; în fine, tot mai consistentă e şcoala tehnicistă & postumană, cu poeţi remarcabili precum Val Chimic, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie. O direcţie încă în fază emergentă e ilustrată, deocamdată de unul singur, de Răzvan Ţupa – care hibridează remarcabil, în căutările lui recente, pop poetry cu experimente originând în poezia LANGUAGE. Oricum, nici una dintre aripile tetrapartite ale generaţiei nu pare a fi postmodernizabilă, şi aş risca să afirm că douămiismul este prima generaţie nepostmodernă a vremurilor postmoderne. Iată, aşadar, că se prea poate să avem postmodernitate fără postmodernism, după ce am avut postmodernism fără postmodernitate. Asta, fireşte, ca să închei pe un aer sceptic, nepostmodern şi nepostmodernizabil.
