O versiune extinsă a realității românești postdecembriste Romanele lui Liviu Bîrsan

Liviu Bîrsan a publicat până în prezent două romane cu soluții narative foarte diferite între ele. S-ar putea spune că a încercat să propună o variantă întregită a dimensiunii sociale românești, explorând și unele teritorii mai puțin frecventate de literatura noastră contemporană.

Ochiul şi pulberea (2007) este un roman construit pe un singur plan, fără a fi însă liniar. Sinusoida narativă se înfiripă altfel. Realitatea românească e văzută alternativ, prin ochiul naratorului şi prin cel al audiovizualului. Acesta din urmă nu e doar un mijloc de informare sau de divertisment. Este un organism viu, cu personalitate proprie, ce funcţionează ca o enzimă indispensabilă vieţii. Personajul vede la televizor, în prima sa zi de libertate, pulberea care a înghiţit New York-ul după prăbuşirea celor două turnuri gemene. Astfel, începe dubla oglindire, realitatea devenită reportaj şi reportajul devenind realitate, unul dintre principiile de structură ale romanului de faţă. Există trei personaje bine construite şi individualizate: Eva, Samuil Vernescu şi Victor Martzi. Dacă primele două beneficiază de portretele celui care narează, al treilea nu se impune prin el însuşi, nu se poate expune în mod obiectiv. Îl ajută însă presa scrisă şi televiziunea care, de la un moment dat, îi urmăreşte şi interpretează toate gesturile, toate acţiunile.

La scurt timp de la eliberare şi de la întovărăşirea lui cu Eva, copila autistă de 14 ani, protagonistul vrea să-şi reia obişnuita activitate. Ocheşte un club din Bucureşti, unde speră să nu fie recunoscut, reuşeşte să fure un portofel, dar la scurt timp este reperat şi bătut. După ce părăseşte în şuturi respectivul club, în dreptul lor opreşte un Maybach. Un gelat negociază cu Martzi preţul Evei, beneficiarul urmând să fie, bineînţeles, baştanul de pe bancheta din spate a limuzinei. După ce obţine suma dorită, protagonistul îi ucide pe negociator şi pe şoferul maşinii. Maybach-ul e capturat cu tot cu proprietarul acestuia, care se dovedeşte a fi Samuil Vernescu, candidat la preşedinţia României. Din acest moment, situaţia lui Victor Martzi se schimbă radical; trece de la condiţia de hoţ, la cea de terorist. Realizând fapta comisă, înţelegând că de acum înainte va fi considerat inamicul public numărul unu, Martzi începe să se comporte ca atare. Îl sechestrează pe Vernescu în subsolul unei uzine părăsite.

Mass-media românească are un subiect unic: răpirea candidatului la preşedinţie. Cuplul Martzi& Vernescu e imbatabil în faţa lui Osama Ben Laden. Isteria e naţională, circul românesc atrage atenţia întregii lumi. Răpirea accidentală are drept efect creşterea bruscă a popularităţii politicianului. Vernescu beneficiază gratuit de cea mai spectaculoasă şi eficientă campanie electorală. Poporul îi este alături în suferinţă, Martzi simte acum că gestul său iraţional are o menire. Călău conlucrează cu victimă şi, astfel, totul se transformă în strategie pentru câştigarea alegerilor. Candidatul refuză chiar să părăsească spaţiul de detenţie atunci când i se oferă libertatea; vrea să rămână prizonier până după închiderea urnelor.În beciul insalubru al uzinei şobolanii sunt la ei acasă. Nimeni şi nimic nu-i stinghereşte în afară de Eva, care îi vânează cu o placere sadică. În timpul unui astfel de război, ea e muşcată de unul dintre şobolani. Rana se infectează, infecţia se extinde repede. În apropierea punctului culminant cele două personaje masculine asistă la o scenă unică: „Şobolanul e aproape de căpătâiul Evei şi o adulmecă. Îşi agită mustăţile lungi şi botişorul său mic se mişcă de la stânga la dreapta, în jos şi în sus. Nu pare să aibă vreo intenţie criminală. Chiţcăie îndelung. Mă uit la Vernescu, care urmăreşte şi el scena. E, ca şi mine înmărmurit. Am impresia că şobolanul i se adresează Evei. Durează mult acest chiţcăit. Aproape douăzeci de secunde, jumatate de minut. Eva deschide ochii, dar nu se mişcă. Şobolanul îşi termină cuvântarea şi pleacă agale. Nu se grăbeşte”. De ce s-ar grăbi? Singurul duşman a ieşit din ring. Scena pare o spovedanie a unui asasin în faţa victimei sale aflată în agonie. Cei doi, şobolanul şi Eva, sunt acum legaţi prin ceva. Dar ceea ce-l ţine în viaţă pe unul e letal pentru celălalt. Tot astfel, Victor Martzi şi Samuil Vernescu sunt înfrăţiţi prin sângele lui Nea Burcă, magazionerul uzinei, ucis de cei doi pentru că le descoperise conspiraţia. Şobolanul a câştigat partida, la fel şi Vernescu. Ambii au trecut de la condiţia de învinşi la cea de învingători. Ochiul şi pulberea este o parabolă socio-politică ce vizează multiplele mecanisme de fucţionare ale societăţii româneşti şi dizolvă în ea majoritatea simptomelor unei naţiuni care a abdicat de la un sistem de valori fără a fi reuşit mai întâi să-şi construiască o altă identitate.

În romanul Asylant (2009) dimensiunea parabolică este înlocuită de un hiperrealism ce sondează în profunzime viaţa unei categorii sociale foarte puţin prezentă în literatura română, cea a refugiaţilor. Termenul „asylant” propune din start o nuanţă. Romanul nu face referire la nişte simpli refugiaţi, ci la nişte entităţi aflate între două condiţii, ambele plasate foarte jos din punct de vedere social. Un azilant este acea persoană care a cerut azil politic, fiind luată în evidenţele unui stat înainte de a obţine statutul de refugiat.

Aşadar, întreaga dinamică a cărţii porneşte de la o aşteptare apăsătoare şi stranie. Stranie pentru că la capătul ei nu se află decât promisiunea unui statut umilitor, refugiatul fiind expus oprobiului unei societăţi indiferentă la dramele individuale. Astfel, inutilitatea speranţei face ca unele caractere umane să îngheţe la un stadiu primar, să nu se dezvolte aproape deloc pe parcursul naraţiunii. Dar ceea ce se pierde în diverisitate se câştigă în autenticitate. Aceste personajele care nu devin, ci sunt formează împreună o lume foarte concretă, cu valorile foarte clar cuantificabile. Pentru indiferenţa societăţii există aparent un singur antidot, degenerarea personală complet asumată, netrecută printr-un filtru tezist, ci lăsată să se întâmple pur şi simplu. Lumea hoţilor, a drogaţilor şi a prostituatelor e necesar a fi înţeleasă pentru ca să se poata depista acele principii cauzale ce o motivează şi o ţin într-un anumit echilibru. Această înţelegere e posibilă prin descifrarea regulamentului lumii de jos. Iar acest regulament are legile lui fixe şi verificate.

Protagoniştii nu se pot abate de la el pentru că altfel ar fi afectată logica internă a evenimentelor narative şi, totodată, autenticitatea romanului. Foarte rar poate fi întâlnită câte o frază reflexivă, gândită ca substanţă de contrast, menită să amplifice gravitatea unor situaţii: „Eu n-am rădăcini în niciun pământ şi n-am ramuri să le întind către cer. Nu am frunze să se bucure de roua dimineţii şi nici fructe să se pârguiască la soare”. Protagonistul principal, Orbison, este orb din naştere. Cum perspectiva sa e cea privilegiată în roman, cititorii au acces în primul rând la dimensiunea sonoră a lumii narative. Filtrul auditiv este, pe de o parte, un artificiu prin care aspectele ce compun punctul de vedere devin compatibile (planurile interferează) şi, pe de altă parte, acest filtrul rezonează cu stilistica scrierii, cea care acomodează numeroasele schimbări de ritm ale frazelor cu lexicul utilizat şi cu dinamica particulară a acţiunilor. Puternică, incisivă, cursivă, hipnotică, pe alocuri frustă, proza lui Liviu Bîrsan surprinde unele particularităţi extreme ale dimensiunii sociale cărora le restituie gravitatea într-un mod natural, neostentativ, chiar şi atunci când unele evenimente narate frizează senzaţionalul.

Cele două soluții narative diferite, ilustrate de cele două romane comentate, conturează anumite paliere complementare ale dimensiunii sociale, care, împreună, fac dovada unei versiuni extinse a realității românești postdecembriste.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *