Nu mai ştiu exact de ce m-am apucat de slăbit. Probabil, în primul rând, ca să scap de o anumită stigmatizare aplicată de amici şi inamici. Mi se reamintea periodic că nu am abdomenul plat. Mă irita la fel de mult că nu mai încăpeam în blue jeans-ii favoriţi. De fapt, încăpeam, dar apoi nu mai era chip să mă aplec. Aş fi mers pe stradă ca un roboţel.
Ultracomod şi reticent la un efort fizic ceva mai intens, am început cu regimul alimentar cel mai simplu: am considerat că pâinea şi zahărul sunt duşmanii mei personali, diminuând drastic consumul lor. Dar efectele vizibile s-au lăsat aşteptate. Pierdeam în greutate maximum 1 kg-1,5 kg. Pe care îi puneam la loc după diverse aniversări şi onomastici (ziua bunicului, Sfântul Gheorghe, ziua mamei etc etc). Mi-am zis că măcar atunci pot face o excepţie.
Atât bunica, cât şi maică-mea sunt bucătari înnăscuţi care te îndoapă oricând cu cele mai diverse checuri, cozonaci, prăjituri cu vişine, cu stafide, sarailii, sărăţele şi câte şi mai câte. Adevărate bombe calorice – mai ales că rudele ţin la tine şi le pun la pachet. Aşa că aproape o săptămână după sărbătoare vrei-nu-vrei consumi. De fapt, cum ştiţi, eu sunt un comod. Văzându-mă cu hrană prin preajmă, nu mai cobor să mă aprovizionez.
Prin urmare, ajungeam – de fapt – de unde pornisem. Am reconsiderat ideea efortului fizic. Moderat însă. 14 flotări şi 20 de abdomene. Şi doar dimineaţa, înainte de micul-dejun. Rar, după-amiaza, în loc să iau liftul, urcam scările. Cinci etaje. Timp de trei–patru luni. Nu am făcut decât să mă păcălesc singur. Poate mi-am întărit muşchii. Atât.
Atunci, cu disperare, am cerut sfaturi. Din mai multe surse mi s-a recomandat Dieta South Beach. Mi se garanta că efectele se vor vedea în două–trei săptămâni. Disperat, mi-am procurat imediat cartea în care era detaliată dieta. Apoi am alergat vreo două zile prin pieţe, supermarketuri etc, ca să îmi procur alimentele prescrise. O căruţă de bani. Numai că, după nici două zile, mi s-a făcut rău. Foarte rău. Pur şi simplu, nu am vrut să mai aud de S.B. De fapt, am terminat-o cu orice dietă la modă.
Nu mai era loc de jumătăţi de măsură. Se impunea remodelarea corporală prin efort fizic intensiv. Mai întâi mă întorceam de la serviciu pe jos. O oră jumătate. Apoi am recurs la ceva de care nu mă credeam în stare: alergări în parc, iniţial două ture, apoi trei, câteodată chiar şi două ore jumătate, de trei ori, apoi de patru ori pe săptămână. În trei luni am coborât de la 75 kg la 67-68. În fine, am putut umbla cu blugii preferaţi. Ce-am făcut cu cozonacii pe care îi primeam de la buna mea mamă? Am decis că e cazul, pentru prima dată în viaţa mea, să socializez cu vecini la uşa cărora nu bătusem niciodată. Sau ff rar. Sunam la dânşii şi le puneam în braţe prăjiturile. Dublu avantaj: am crescut în ochii lor, iar eu am scăpat de o grijă.
Acum am o altă grijă: să îmi asigur bunica, mama, colegi şi prieteni neliniştiţi (de obicei doamne) – care mă văd aşa „filiform“ – că nu am fost în spital, că mă simt bine şi nu am păţit nimic grav. De ce bărbaţilor li se acordă atât de greu prezumţia de consecvenţă atunci când este vorba de slăbit?
