Farmecul discret și decesul neoliberalismului românesc

Neoliberalismul este unul dintre cuvintele performative importante din zilele noastre. Unul dintre cuvintele pe care se bazează dicursuri ce îndeamnă spre acțiune.  În cele mai multe cazuri, spre acțiune împotriva lui. De obicei, dacă rostești cuvantul in medii (para)academice, sau de o vagă orientare de stânga – care, in mod normal, se suprapun parțial – se creează reacții de complicitate, recunoaștere și condamnare. Dacă întrebi însă mai precis ce e cu neoliberalismul înțelegerea și recunoașterea dispar destul de repede dar, deseori, complicitatea rămâne.

În România de astăzi reacția este mult mai puțin spontană. Pomenirea și critica neoliberalismului nu dau naștere unor vagi, dar rapide, coalizări împotriva sa. Confuzia apare de la început și nu are niciun efect de mobilizare sau solidarizare. De ce nu avem și noi (anti)neoliberalismul nostru? De ce, altfel spus, apar doar grupări de stânga relativ mici și bine delimitate, ce își păzesc cu obstinație puritatea ideologică și nu reușesc să intre în contact de niciun fel cu restul lumii?

Există o serie de grupuri extremiste (neo)liberal-libertariene ce propun interpretări și programe radicale ce par să fie contrapartea stângii (mai slab organizată și mai puțin radicală decât oponenții ei). Nu cred însă că existența acestui fel de dreaptă anti-statală și oarecum neo-liberală explică necazurile şi fragilitățile stângii. Cu atât mai puţin incapacitatea ei de a se folosi de neoliberalism.

Unul dintre motivele importante este existența unor neoliberalisme populare. De obicei, neoliberalismul este văzut ca năpustindu-se de undeva de sus asupra unor populații ce încearcă să se apare de el cum pot.  Ceea ce nu e neapărat incorect. Dar nu ia în calcul existența unor stranii suprapuneri de motive, formule discursive și valori între neoliberalismele ce gravitează în jurul FMI, Băncii Mondiale și a expertizei economico-juridice și idei, discursuri sau ideologii autohtone, indigene și populare. Succesul neoliberalismelor în Europa de Est nu are legătură doar cu apariția unor „false conștiințe” sau „hegemonii”. Neoliberalismele populare sunt autentice în felul lor.  Conviețuirea cu un stat și o birocrație coruptă, dispariția sferei publice clasice (atât cât a existat aceasta), prestigiul capacității de a supraviețui și/sau prospera prin rețele personalizate se amestecă cu fragmente de machismo balcanic sau individualism socialist pentru a da configurații sociale și culturale ce rezonează cu neoliberalismul marilor instituții ale globalizării. Ironia constă în faptul că practicile și reformele gestionate de aceste instituții duc deseori la disparția chiar a păturilor sociale purtătoare a neoliberalismelor populare.

Asta nu înseamnă că, printre alte multe pete, necazuri și hibe românii au și neoliberalimul înscris în fibra lor esențială sau în fatalitatea istorică.  Pretenția mea este mult mai modestă (și mai decentă sper): neoliberalismul, ca ideologie, acuză sau cadru de înțelegere și acționare asupra lumii dinspre stânga locală nu funcționează.

Dar neoliberalismul acționează destul de eficient altfel în cazul grupurilor de stânga indigene. Tocmai fiindcă nu reușește să constituie un discurs public – vag dar cuprinzător – devine apanajul unor discuții și cercuri închise, preocupate mai curând de puritatea ideologică decât de descoperirea unor modalități de acțiune socială. Traiectele biografice personale ale unor reprezentanți ai stângii arată, cel puțin din afară, ca o veritabilă îmburghezire. De la dispoziții corporale sau hexis, tipuri vestimentare şi consum cultural până la poziții instituționale, are loc  paradoxala intrare a stângii în fantasmatica clasă mijlocie românească prin chiar intermediul criticii acestei clase și a ideologiilor ei.

Grupurile fundamentalist-libertariene sunt bântuite de un anistorism extremist și de o incapacitate totală de dialog.

În varianta de stânga, unde funcționează ca o imprecație dar și ca un îndemn la acțiune are ca efect o discretă îmburghezire a celor ce se creează ca subiecți de stânga folosind chiar acest discurs.

În varianta populară statul continuă să fie rău, privatul un mediu de luptă în care doar cei duri și smecheri reușesc și sfera publică o păcăleală pentru fraieri.

În fine, o a patra variantă, la fel de vagă și incoerentă intelectual dar cu efecte de real mult mai serioase, leagă FMI și Banca Mondială de elitele locale și de politicile ce se creează în urma acestei interacțiuni.

Confuzia și alunecările de sens fac ca orice dialog, pact sau comunicare între aceste patru modalități de a înțelege (sau practica) “neoliberalismul” să fie puțin probabile. Neoliberalismul nostru a murit înainte de a ne putea bucura de el. Cei ce au reușit să îl omoare sunt, mai ales, grupările de stânga. Nu fiindcă ar fi reușit să mobilizeze – sau să creeze – sindicate și mișcări populare, sau să câștige teren în războiul de tranșee cu capitalismul. Incapacitatea de a trata realist neoliberalismele populare și îmburghezirea rapidă prin chiar critica neo-burgheziei și a neo-liberalismului au stins orice posibilitate de a folosi “neoliberalismul” ca tactică de coalizare și alianță cu grupuri și rețele sociale mai ample.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *