Despre bani

„Da’ ce e mai frumos, e că n-am un sfanţ, monşer!…”
(I.L. Caragiale)

Basmele copilăriei, se spune, te învaţă să trăieşti şi se verifică oriunde în lume. De aceea ni le citeau părinţii (într-o copilărie care, în România din anii ’60-’70 ai secolului trecut, nu era nicidecum frumoasă „ca-n basme”), şi tot de aceea le citim noi copiilor noştri.
Despre ce vorbesc basmele? Despre încercări prin care trebuie să treci, despre tot felul de obstacole care ţi se pun în cale, despre câteva creaturi foarte rele, care-ţi pun beţe-n roate, despre cruzimi cumplite pe care trebuie să le înduri fără crâcnire, ca bravul soldat de plumb, de pildă, despre cei care te obligă să te ascunzi, eventual, sub o piele de măgar, despre una dintre cele mai grele probe, cea a alegerii originalului între mai multe cópii, şi câte altele. Dar există şi reversul: puterea eroului sau a eroinei de a suporta greul, felul în care un băiat nătâng prinde tot mai multă minte de la o etapă la alta a unui drum, bunătatea care scoate pe oricine din impas (ce simplu pare!), fiinţele minunate care te ajută, mai cu un sfat, mai cu un obiect banal, devenit însă miraculos atunci când eşti la strâmtoare.

Despre ce mai vorbeau, pe limba lor universală, basmele din cărţile copilăriei mele? Despre mâncare şi despre bani. Şi despre aur! Citeam despre mesele îmbelşugate din cartea Fraţilor Grimm, care se pun şi se strâng singure, cu bucate de soi. Felurile de pe masă erau teribil de apetisant desenate de ilustrator, ca o piramidă cu bucle de cârnăciori, cozonaci dolofani şi munţi de îngheţată, de te apuca foamea numai văzându-le. Şi mai vorbeau despre plata pe care hangiul i-o pretinde lui Till Eulenspiegel pentru că s-a indestulat cu aromele mâncării altora, la care isteţul călător plăteşte cu clinchetul monezilor. O mulţime de oameni norocoşi dădeau din întâmplare peste vase pline cu galbeni care, nu încape îndoială, le aduc numai necazuri, bieţii de ei. Ştiam asta, dar tot visam, împreună cu absolut toţi ceilalţi copii, să găsim la rădăcina unui pom un vas cu bani de aur sau să descoperim o peşteră a lui Ali-Baba, plină cu bogăţii. Întrucât erau furate de hoţi, merita, nu-i aşa, să le găsească un om cinstit şi să se bucure de ele. Banii nu aduc fericirea, spune proverbul, dar, adaugă unii, e al naibii de bine să-i ai. Cât despre Inimă-Rece din povestea lui Wilhelm Hauff, el e un nefericit, face o tranzacţie „bancară” dură: îşi lasă zălog inima pentru bani, dar chiar şi el scapă cu bine, până la urmă.

La o analiză mai atentă, „baza economică” a vieţii şi valorile materiale ca ţintă a omului obişnuit nu lipsesc deloc din basme, iar aurul îi marchează pe cei mai mulţi eroi din poveşti. Să ne gândim: nu e vorba oare acolo de trei păduri: de aramă, de argint şi de aur, iar fericirea se află tocmai în pădurea de aur? De trei palate, iar cel de aur e ţinta? (Cu siguranţă că soarta soldăţelului de plumb al lui Andersen ar fi fost alta, dacă ar fi fost făcut din aur!) Nu e vorba, în basme, de poduri de aur sau de mere de aur? Şi de mingea de aur la care o fată ţine atât de mult încât, atunci când îi cade în fântână, îl acceptă la „măsuţa” ei şi în „pătuţul” ei pe urâtul şi grasul broscoi, în schimbul promisiunii acestuia că i-o va da îndărăt? Frumos ar fi fost, în fond, să-l iubească fără vreo promisiune sau răsplată, nu-i aşa? Şi nu e vorba, mereu, de părul de aur al fetei de împărat, care, din păcate, ne spuneam noi, cititoarele brunete din casa copilăriei mele, nu semăna nicicum cu al nostru? Desigur, părinţii şi bunicii şi, mai târziu, şcoala, nu încurajează o asemenea lectură terre-à-terre, dar baza „economică” a basmelor nu e de neglijat şi-l pregăteşte pe copilul din Est ca şi pe cel din Vest pentru viaţa adevărată.

E ciudat cum, în sloganul lansat, cred, de Erste Bank, o bancă prezentă şi în România, am găsit un fel de confirmare a acestei idei pe care, presupun, se bazează economia unui stat: „In Gold we trust”. O replică pământeană şi prea-omenească la ceea ce scria la început pe moneda, iar azi pe bancnota de 1 dolar: In God we trust. Înainte de instalarea regimului comunist în România şi de alungarea Regelui, în decembrie 1947, şi pe banii noştri fusese o deviză asemănătoare cu cea de pe dolari: Nihil sine Deo, Nimic fără Dumnezeu. Fisura istorică ce a urmat a început cu stabilizarea, iar banii şi-au pierdut valoarea lăsându-i pe toţi într-o sărăcie lucie. Cu un geamantan cu bani, cu care ţi-ai fi putut cumpăra înainte o casă nu-ţi mai putea lua decât o pălărie (dar nu era recomandabil, că erai identificat drept burghez şi puteai ajunge la închisoare pentru asta), iar deviza Nihil sine Deo a dispărut şi ea fără urmă, ştearsă de guma istoriei. Nu se mai credea nici în Dumnezeu, nici în bani, ci numai în Stalin, în Lenin, în „Partidul comunist”. Oraşul meu natal, Braşovul, care ţinea, ca Praga sau Viena, de Mitteleuropa, a fost numit, în anii ’50, oraşul Stalin. Pe muntele care-l străjuieşte s-a scris, cu brazi plantaţi anume, STALIN. Când sinistrul tiran a murit, pădurarilor li s-a comandat să taie brazii. Din simţ ecologic însă, ei au preferat varianta îngropării numelui printre alte plantaţii, astfel încât am mai văzut şi eu, în copilărie, pe muntele nostru, 3 litere, LIN. Istoria se mai îmblânzise.

Teroarea mergea mână în mână cu sărăcia. S-a nimerit că tocmai în acest interval de sărăcie am copilărit eu, în anii ’60, cu basmele despre mese îmbelşugate cu tot. Se mânca puţin şi prost pe vremea aceea, iar ca să cumperi o bucată de unt de 200 de grame trebuia să stai, în ultimii ani ai regimului comunist, la cozi uriaşe, fără să ştii sigur dacă e suficient ca să ajungă şi pentru tine. În studenţie mi s-a întâmplat să plâng de foame. Criza era adâncă, permanentă şi atotprezentă, un fel de „marţea cea negră” în fiecare zi a săptămânii, iar epoca nouă se numea oficial – ironia istoriei! – epoca „de aur“.

În vremea aceea, când consolarea multor oameni erau bancurile politice, circula o anecdotă: într-o iarnă, un turist din Germania Federală, aflat în vizită în România, vede pe stradă o coadă uriaşă, cu oameni obosiţi şi zgribuliţi de frig. Întreabă de ce stau oamenii la un asemenea rând. „Se dă unt!” i se răspunde. „A, în cazul ăsta, spune omul din Vest, eu unul prefer să-mi cumpăr!” Poate că un occidental nici nu înţelege astăzi gluma, după cum neamţul din poveste n-a înţeles corect coada: a crezut că se dă înseamnă se dăruieşte, se face cadou. Un neamţ din Est i-ar fi putut explica imediat că „se dă” însemna că „ei”, „ăştia”, adică cei aflaţi la putere, dau voie populaţiei înfometate să aibă mici şi repede trecătoare bucurii.
Puţin înainte de sfârşitul anului 1989, copiii fratelui meu au văzut pentru prima dată, la un Crăciun, mandarine. Se „dăduseră” mandarine şi îmi amintesc că îngheţasem câteva ore stând, pe ger şi ninsoare, la inevitabila coadă. Când au văzut prima mandarină, copiii au exclamat, cu bucurie: „Minge!” Desigur, mingile de aur din basme. […]
*
Mă gândesc cu îngrijorare la generaţia celor care au acum 20-25 de ani. Poate că pentru ei e cel mai dur: s-au născut într-o zbuciumată lume liberă, deci nu apreciază micile bucurii ale vieţii cotidiene şi nici faptul că poţi călători oriunde în lume: li se pare firesc. Îşi găsesc greu de lucru, socotesc banii un ţel. Nu le place lumea adulţilor, nu prea citesc, iar viitorul lor arată rău, cu toate crizele lui în cascadă: clima, energia, suprapopularea şi, recent, criza economică. Şi, în plus, trăiesc în România, care, spre nenorocul lor, nu are chiar faima cea mai bună în lumea de azi. Şi totuşi, era o vreme când România era în Europa, iar Bucureştiul era Micul Paris. Timp de aproximativ un secol, 1848 – 1947, cu diverse sincope, desigur, România a fost o ţară de viitor. Acum e, mai degrabă, o ţară sufocată de un prezent tulbure.
Există două moduri de a te vindeca: prin amintire şi prin uitare. Cu condiţia să uiţi ce trebuie uitat, şi să-ţi aminteşti ce trebuie să ţii minte, şi nu pe dos. Şi poate că salvarea este chiar o privire atentă către valorile trecutului, acum, când se vorbeşte tot mai apăsat de o etică bancară. Vorba lui Goethe: „Pierderea de bani – e o pierdere uşoară. […] Pierderea curajului e o pierdere ireparabilă.” Şi tot el spune undeva care e cheia succesului: să călătoreşti, pe drumul vieţii, cu doi saci, unul în care să primeşti, altul din care să dai.

(fragmente dintr-un articol publicat în 2012 în ziarul Politiken din Danemarca)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *