De ce tot comicul din România s-a dus la Caragiale? De ce este el singurul, marele nostru comediant? Chiar nu există, la nivel de liceu, vreo sursă a umorului care să poată fi discutată în raport cu alt autor în afară de Caragiale? Exceptându-l, poate, pe Creangă, cu oralitatea specifică.
Există vreun român care să poată spune, cu mâna pe inimă, că nu îi place umorul lui Caragiale? Că nu râde și acum când își amintește comicul de situație din „O scrisoare pierdută”? Și mai mult, râde gândindu-se la cât de actual este Caragiale, și va mai fi încă mulți ani de acum încolo.
Suntem programați din copilărie să râdem la Caragiale. Ni se citește „Domnul Goe” și „Vizita” ca să remarcăm umorul spumos de care dă dovadă autorul, apoi continuăm cu piesele de teatru ca să remarcăm complexitatea umorului, și, așa, doar ca să știm că umorul nu e niciodată o dovadă a superficialității, ni se mai trântește și o nuvelă tragică la un moment dat. Iar în facultate suntem distrați cu articolele din presă.
Comedia ne e asociată la fiecare pas cu Ion Luca Caragiale, căruia trebuie să-i scriem numele în așa fel încât să evităm cacofonia. Marele comediant s-ar supăra dacă am face glume pe seama numelui său. Nu ai voie să glumești cu Caragiale dar nu ai voie nici să nu-ți placă cum glumește. Există vreun profesor care să fi primit, la un moment dat, vreun referat de la un elev care să susțină că Caragiale nu ar avea umor? I-a trecut vreunui român vreodată prin cap că e posibil ca marele Caragiale să nu fie, de fapt, nostim?
Problema nu este că are sau nu umor Caragiale, ci de ce nu ne punem niciodată problema că ar putea la fel de bine să nu aibă? Pentru că toate referatele și comentariile literare care ni se cer despre Caragiale trebuie să poarte un titlu sugestiv, în care să apară și sursa de umor pe care o vom trata. „Comicul de X în Y”, aceasta este formula care ne rămâne întimpărită în minte după terminarea liceului, unde X este orice tip de umor posibil, iar Y un text de-al lui Caragiale.
Profesorii și-au făcut treaba, ne-au învățat să turuim pe de rost comicul de X, iar în acest proces ne-au învățat să „știm” că I. L. Caragiale e comediantul prin excelență, stăpânul absolut al surselor de umor, „Domnul” Caragiale, cu comedia-i aducătoare de catharsis. Ești prostul clasei dacă nu știi asta.
Creativitatea, ca și în cazul corporațiilor, înseamnă, la nivel de liceu, să știi cum să spui ceea ce vrea profesorul să spui într-un mod ceva mai personal (însușit). Sentimentul pe care textul lui Caragiale trebuie să îl trezească în tine îl știi de la bun început, dar trebuie să dovedești că ți-a trezit sentimentul corect, într-un mod cât mai personal. Cât de personal poți râde la gagurile cu cetățeanul turmentat? La fel de personal ca un om turmentat, mai ales dacă îți închei comentariul remarcând actualitatea acelui genial „eu cu cine votez?”
Aș vrea să prind ziua când elevii vor fi îndemnați să susțină absolut orice vor să susțină despre un text, atât timp cât își argumentează chiar pe text poziția. „Viziunea comică asupra cosmogoniei la Eminescu” ar putea să devină, atunci, realitate.
