Stimate Client,

Se împlinesc zilele acestea doi ani de când am plecat din biroul dumitale cu o comandă fermă de tablouri și blagoslovind cu cele mai neacademice (nu mai vorbim de necreștinești), expresii, în taina gândurilor mele, „norocul” care a făcut să ne întâlnim.

–         Cum, mă întrebam eu spumegând strict conceptual de furie, se mai numește asta artă? Din cenzura dumitale, nu va fi putând ieși în veci artă! Vezi, te comparam în mintea mea efervescentă cu comunismul și poezia de preaslăvire, sau poate chiar cu băsmăluțele pudibonde puse pe nudurile biblice ale lui Michelangelo! Cum, mă plângeam în telefoanele spontane date prietenilor care înțeleg ce e aia artă, se așteaptă să pictez după o rețetă? Oare să mă cobor până-ntr-acolo cu compromisul? Pentru că eu, dragă Clientule, mă simțeam sus, neîntinată de chestiuni murdare, precum banii și cerințele clientului.

–         Dar, puteai spune dumneata, nu te obligă nimeni, doamnă dragă, să pictezi pentru mine. Poți picta exact așa cum dorești pentru dumneata și pentru cine va cumpăra „de-a gata” ce ai în portofoliu. Eu dau bani să-mi pun pe pereți pictură și vreau să arate cum îmi place mie.

–         Bine, bine, nu ziceam că să nu-ți placă, dar dacă așa încetează de fapt să mai fie artă? Unde e granița de la care gestul artistic devine comercial, și prin aceasta încetează a mai fi și artistic (adică important, inefabil, generator de experiență interioară). Bine, să zicem că îmi poți comanda un subiect, să zicem clădiri. Doar până și Michelangelo a pictat la cerere Capela Sixtină (scuzați modestia comparației, dar despre Ghenie nu știu dacă lucrează pe comandă). Dar să-mi zici străzile de pe care ai prefera să iau clădirile? Dar să refuzi clădiri valoroase istoric doar pentru că s-a scurs tencuiala?! Sau să renegi un grafitti și să-mi ceri să pictez un perete ca și cum l-aș fi photoshopat?!

–         Artă, artă, dar nici dumitale, doamnă dragă, nu ți-ar plăcea să te trezești dimineața cu ditamai mâzgăleala pe casă! (ei bine, pe asta chiar ai spus-o! Și pentru că suntem în paranteză recunosc că aș prefera să văd street art pe alte clădiri mai de la stradă, nu pe a mea).

Mergând cu pas apăsat la ieșirea de la biroul dumitale mă întrebam oare da Vinci cum a avut curajul să își refuze clienții? Ca să nu se compromită artistic… Înțeleg, înțeleg că eu nu sunt chiar Leonardo da Vinci, dar nici el nu era ce înțelegem noi prin Leonardo da Vinci când făcea cum îl tăia capul în numele artei. Dar dacă, apucând pe drumul compromisului, uite așa renunț la potențialul latent de a deveni, cândva, un alt Leonardo. (în fine, păstrând proporțiile la pictură)?

–         Oare te gândeai dumneata, domnule Client, că arta asta prescrisă după regulile dumitale sociale și de bun-simț înceta pentru mine să fie artă? Încetează oare? Oare în nicio sufragerie de pe mapamond nu exista nicio operă de artă, dacă ea este rezultatul înțelegerii prealabile între Artist și proprietarul sufrageriei?

–         Eu, spuneai, eu vreau tablouri frumoase pe care să le vadă oaspeții care îmi calcă pragul și cărora să le transmit ce vreau eu în spațiul meu. Pentru asta plătesc.

–         Mda, touché. La dumneata vin oameni, iar scopul artei este ca ei să se bucure de ea. Hm. Dar eu, plecând cu capul ghiocel și acceptând să puric străzile după nume, tencuieli și lipsa bețivilor, ca să îți placă dumitale, tot mă frământ că ei se vor bucura de ce ai dorit dumneata, nu eu, de un compromis între noi doi.

Oare cum fac ceilalți artiști? Cum naiba se trăiește din pictură, dacă eu m-am inflamat așa de tare că omul nu vrea grafitti si pace! Mă consolez că eu aleg totuși imaginea și eu o alcătuiesc, traducând-o în pictură, în propriul meu limbaj. Mă consolez cu suma. Plătește biletul de avion pentru concediul în Spania. Și hotelul. Că sunt multe. Dar nu-mi dă pace compromisul. Furia că mâna mea se mișca după gândurile care nu-mi aparțin. Oare o să pot spune că sunt ale mele? Când fac această concesie și te anunț că vor fi semnate, îmi spui cumva înțelegător:

–         Da, sigur, le puteți semna, că nu mă deranjează.

Am vrut atunci să-ți explic că o lucrare semnată e o lucrare valoroasă. Că una anonimă e simbolul faptului că mi-a fost rușine să-mi pun numele pe ea. Dar n-am mai zis. Că eram tare furioasă.

În cele două luni în care am terminat cele zece lucrări, am umblat pe toate străzile cu nume aprobate ca să caut clădiri. M-am sucit în tot felul de unghiuri să caut ceva care să mă ajute să mișc interior. Mi-am spus și repetat de mai mult de o sută de ori că e ultima dată când fac asta. Că nu știu și nu voi face niciodată bani din pictură.

Ți le-am adus în contumacie și am văzut cu tristețe cum domnișoara care le-a preluat le-a pus cu sacoșe cu tot în debara. M-am simțit ca și cum aș fi livrat morcovii pentru bucătărie.

Azi îți scriu pentru că mi-a trecut furia. Și am uitat să-ți mulțumesc. Că eu mi-am mai văzut lucrările de atunci încoace (în fotografii, firește, că doar nu m-ai invitat la vreo inaugurare de spațiu în care să mi le văd la locul lor) și îmi plac. Îmi sunt dragi pentru ce am pus eu în ele, nu pentru ce NU am pus, sau pentru ce ai pus dumneata. Așa, ziceam că îți mulțumesc: că n-ai obiectat la ceruri roz-turbat, monocromii de verde-brun sau că în viziunea artistică o clădire galbenă ca mămăliga părintească, a devenit un roz perfect justificat contextual.

Dacă îți place să te uiți la un tablou, oare ar trebui să te simți amenințat că s-ar putea să nu fie artă? Să vezi ce zice o englezoaică cu accent de nu-știu-care, pe care o cheamă Sam Toft și vinde în draci o colecție de lucrări despre viața la malul mării a familiei Muștar: „It’s only art. It’s supposed to be fun!”

Cu umilă considerație și doar vagi urme de autoimportanță,

Artista

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *