Jupuiții lui Adrian Ghenie

Cam de vreo cinci ani de zile îl urmăresc, ca un gourmet de taină și de la distanță, pe pictorul Adrian Ghenie (băimărean, născut în 1977, cu studii de arte plastice la Cluj; astăzi el este, probabil, cel mai bine vândut pictor român în străinătate). La început m-a izbit vizual strict ca epigon de marcă al lui Francis Bacon; treptat, însă, portretele stâlcite ale lui Ghenie au devenit un omagiu adus lui Bacon și, în același timp, un ritual de a reingurgita istoria picturii în secolul XX, ca punte spre secolul XXI. Canon și prelungire cu tendință a canonului? Doar atât?!

Mărturisesc că latura mentalitară (socio-cultural-politic) a picturilor lui Adrian Ghenie m-a captivat mai puțin. Chipurile stâlcite, malformate, ale unor figuri faimoase, prin care este străbătută leitmotivic istoria violentă a lumii moderne și contemporane (Lenin, Stalin Troțki, Mengele, Ceaușescu) își are, cu siguranță, raisonneur-ii săi și fanii săi. Ceea ce m-a tulburat pe mine a fost altceva, anume: jupuirea ontică și cognitivă a portretelor realizate de Ghenie. Schizoidie și anamorfoză.

Ce sunt jupuiții lui Ghenie? De ce jupuiala chipului lor are impact? Dacă ar fi vorba doar despre o jupuire simbolică, mizând pe malformările și ororile îngăduite de și în secolul XX, ar fi prea puțin. Oricât de spectaculoase ar fi aceste portrete la nivel mentalitar, grila lor psihoistorică riscă să fie limitată. De aceea, în mod evident, tulburătoare cu adevărat e jupuiala chipurilor pricepută în grilă ontică. Mai este apoi ceva: jupuiții lui Ghenie au și o dimensiune anamorfotică. În aceste portrete deformate demonstrativ și pocite (relativ suav, însă), denaturarea are efect ontologic trimițând la niște alienați lucizi în propria lor alienare din care au îndrăzneala să facă un studiu de caz. Înstrăinarea este una asumată și este livrată public, iar anamorfoza îl trimite pe privitor la ce ar putea fi el însuși cândva ori chiar la ceea ce este el acum (fără să recunoască). Lucrul acesta este valabil și pentru autoportretele lui Ghenie (în paranteză fie spus, Van Gogh a studiat anamorfozele propriului chip alienat până a despicat firul în patruzeci și patru!) Jupuiala devine astfel o oglindă reflectorizantă. Jupuiții lui Adrian Ghenie nu sunt mutanți, nici suboameni; sunt oameni anamorfotici și auto-cobai. Fascinația vine de la autocunoașterea pe îndelete, în detaliu epidermic chiar. Pe suprafața vălurită și cromatizată mișcător a chipurilor lor se găsește ruptura fiecărei vieți în particular, dar și a lumii în general. Suntem niște deformați (sau auto-deformați) cu tendință. Suntem niște chipuri scâlciate, de parcă ar fi trecut peste noi un fier de călcat sau o lepră publică. Acesta este noul om sau vechiul om?!

Jupuirea de pe chipurile personajelor lui Ghenie are și o miză teatrală care trimite la ideea de mască. Din aceste epiderme și fețe scâlciate a ieșit la iveală o mască tăinuind un anumit flux și reflux emoțional. Deși chipurile jupuiților sunt amorfe și par ataraxice de parcă ar putea fi parțial chiar niște clone (doar simbolic vorbind, prin îngemănarea acestor chipuri fără chip), ele conțin toată patologia sufletească a dimensiunii omenești. În spatele măștii vălurite de culori amestecate se găsesc disperarea, tristețea, angoasa, spaima, teroarea, nebunia și destule altele, acoperite de straturi epidermice intenționat mișcate, suprapuse până la haos și nedeslușit. Nu mai contează cine suntem și nici cine am fost ori am putea fi. Contează doar staza hibridă a făpturii umane.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *