O dată cu “ Morgan”, al doilea război mondial poposeşte pe ţărmurile Adriaticei, atras de această lumină ireală ce izbucneşte din adâncul Veneţiei. Morgan, cel care poartă un nume de pirat şi se priveşte pe sine , pe jumătate ironic , ca pe un factor poştal al întregii Mediterane, este ofiţerul britanic atipic, în a cărui ecuaţie temperamentală supravieţuieşte ceva din curajul romantic al lui Corto Maltese. Marinar şi spion, prins, asemeni lui Koinski , în acest joc de umbre şi de moarte, personajul lui Hugo Pratt parcurge un teritoriu în care s-ar putea întâlni cu un alt ofiţer, la fel de paradoxal în conduita sa intelectuală- un anume Evelyn Waugh, ce imaginează cronica acestor ani de luptă în a sa trilogie “ Sword of honour”.
Teatrul de luptă al lui Morgan este dominat de ambiguitatea etică a mirajelor ceţii. Nimic nu este ceea ce pare,iar lecţia pe care comandantul de navă o învaţă, cu fiecare misiune, este lecţia unei morale a războiului în care binele şi răul incetează să mai aibă vreo semnificaţie particulară. În acest colţ de lume în care se întâlneşte fanatismul republicii de la Salo şi ethosul marţial al comuniştilor lui Tito, gesturile sunt adesea confuze, iar politica de alianţe este gândită fără ca perspectiva sacrificării fostului tovarăş de luptă să mai conteze, în cele din urmă.
Oamenii din “ SOE”, cei pe care îi escortează şi cei pentru care riscă Morgan însuşi, sunt executanţii unei politici, iar nu artizanii ei. Moartea lor, atroce, este moartea unor pioni, trimişi de comandamentele aliate să realizeze partea murdară de care nici un război nu se poate dispensa. Cruzimea şi ambiguitatea sunt culorile etice ale universului pe care Morgan îl traversează, conservând o etică de luptător dincolo de care se ascunde melancolia rimbaldiană a lui Corto Maltese.
Feminitatea din acest text al lui Pratt desfide categoriile gândirii leneşe. Comandantul de navă este scindat între două ipostaze ce întruchipează măştile unui război în ale cărui secrete este iniţiat Morgan însuşi. Pe de o parte, Evelyn Cunningham, ofiţerul auxiliar ce îşi expune curajul atacând poziţiile inamice cu un balon static. O Evelyn Cunningham spre care Morgan se îndreaptă, atras de admiraţia pentru etica curajului şi a nobleţii, ca atribute ale dimensiunii solare pe care războiul o revelă, în această fiinţa fragilă. Pe de alta, Valeria Bastico, femeia fatală pe care Morgan o salvează de pe un vas italian în derivă, ca efigie a feminităţii carnivore şi trădătoare, un avatar dintr –o linie culturală ce trimite, inevitabil, la filmul cult al Gretei Garbo şi la strălucirea Matei Hari.
Mai mult decât o simplă agentă germană cu a cărei lichidare Morgan este insărcinat de superiorii săi, Valeria Bastico este şi o mască a Veneţiei înseşi-complicată, decadentă şi încărcată de un mister care nu se lasă citit cu adevărat niciodată. Simbolic, dragostea lui Morgan se împleteşte, în decorul veneţian, cu atingerea morţii. Recuperând o tonalitate a filmului noir, Pratt incarnează în agenta secretă pe care Morgan o împuşcă în piazetta din Veneţia strălucirea dionisiacă a femeii fatale. Uciderea Valeriei Bastico este parte din acest drum iniţiatic pe care îl străbate Morgan.
În această succesiune de scene plasate pe fundalul marin al arcanelor, iubirii şi crimei,misiunea finală a lui Morgan traduce ambiguitatea indescifrabilă a războiului. Morgan merge către Trieste,spre a bloca avansul armatelor yugoslave către oraş. Aliaţii de ieri sunt inamici în noul război pe cale de a se desena. Fără a şti, Morgan păşeşte, o dată cu această expediţie triestină, în teritoriul unei alte istorii. Geniul lui Pratt întredeschide, visător, o altă uşă, către un text care nu a fost, încă scris.
