Avem nevoie de ceva vechi. Avem nevoie de el pentru a ne ajuta să ne înțelegem mai bine. Avem nevoie de trecut pentru a învăța din el. Atunci când închidem ochii și ne aducem aminte de ceva, trebuie să ne gândim dacă am avut ceva de învățat din experiența respectivă și nu trebuie să privim cu nostalgie. Viața e făcută pentru a fi trăită și povestită, nu pentru a fi îngropată în niște amintiri.
Noul nu poate fi îmbrățișat până nu ne-am clarificat problemele cu acel vechi. Toate lucrurile pe care ni le cumpărăm, pentru care am strâns bani și ne-am abținut să ne satisfacem alte plăceri, le punem deoparte. Spunem că “le păstrăm pentru o ocazie specială”. Cat despre rochia aia la care visezi de mult timp și pe care, în sfârșit, o ai, îți e frică să o porți la viitoarea petrecere pentru că nu vrei să o pătezi. Și știi foarte bine că pentru ocazia asta ai cumpărat-o. Sau telefonul ăla pe care ti-ai dorit să ți-l cumperi din banii tăi munciți, acum că îl ai, nu ți se mai pare minunat în comparație cu cel vechi, cel care ți-a cunoscut toate mesajele de dragoste, greșelile sau amintirile plăcute. Încă nu ești sigur că vrei să renunți la trecut. Fără să vrei, “ocaziile speciale” trec pe lângă tine și în loc să le prețuiești, noul se transformă în vechi, fără să-ți fi oferit șansa să te bucuri de el la momentul respectiv. Și există posibilitatea ca tu să începi să mergi cu spatele înapoi fiind prea ocupat să-ți rememorezi vechiul. Și te împiedici de o grămadă de lucruri în mersul tău doar pentru că te încăpățânezi să crezi că ziua de ieri a fost mai bună decât ziua de azi.
Și împrumutăm sentimente atunci când suntem fericiți, îndrăgostiți și agitați. Și întotdeauna, înainte să facem asta, ne întoarcem spre cel vechi ca să ne dăm seama dacă suntem sau nu pregătiți să îmbrățișăm noul. După ce ne despărțim de cineva, într-un mod inconștient, ne întoarcem cu gândul la anumiți foști prieteni și ne amintim de momentele bune. Ne întâlnim cu ei ca să ne dăm seama dacă au rămas de domeniul vechiului sau dacă vor face parte, din nou, din sfera noului. Și răsuflăm, într-un fel, liniștiți atunci când ne dăm seama că subiectele noastre de discuție au rămas aceleași, dar și că privești persoana de lângă tine cu alți ochi. Cu ochii noului spunand parca “pot trece mai departe”. Ne avântăm spre nou cu sentimente împrumutate din filme, cărți sau muzică și ne punem toată speranța că noul va fi mai bun. Și ajungem în momentul în care noul devine vechi: avem amintiri, trăim o rutină și suntem obișnuiți cu anumite obiceiuri. Acum depinde de noi dacă lăsam vechiul să rămână vechi (și mai împrumutăm o serie de sentimente: frustrare, tristețe, nemulțumire) sau dacă transformăm vechiul în nou și adoptăm, făcându-le să devină o parte din noi, sentimente de fericire.
Iar dacă ne vom simți vreodată pierduți, ne uităm la mare sau la cer și ne liniștim. Albastrul este cea mai reală culoare. Și ne aparține în întregime. Pentru că, dacă am decide să închidem ochii și apoi i-am deschide din nou și am privi în sus, am ști că albastrul nu va dispărea niciodată. Chiar dacă ar fi ploi sau soare, el este acolo și ne oferă o siguranță nebănuită că oricum ar fi, cu vechi, cu nou, cu sentimente împrumutate sau nu, albastrul va rămâne aceeași culoare reală.
Avem nevoie de ceva vechi care să ne îndrepte spre acel nou, să împrumutăm sentimente și să știm când trebuie să le dăm înapoi sau când trebuie să le păstrăm, dar avem nevoie de albastru, culoarea cea mai umană, pentru a ne aminti că viața este un lucru constant. Și se întâmplă cu fiecare secundă care trece. Acum.
