Djangometeu și Motoarele Sfinte – două bizarerii din 2012 –

Django Unchained (în regia lui Quentin Tarantino) și Holy Motors (în regia lui Leos Carax) au fost cele mai ciudate filme din 2012. Ciudate, dar bijuterite iscusit, spre norocul lor. Spun lucrul acesta, întrucât sunt o gurmandă a filmelor stranii.

Quentin Tarantino nu are de ce să renunțe la stilul său pop, încă funcționabil. E ludic, delicios, amoral de simpatic în povestea reficționalizată a sclaviei din America în Django Unchained. De ce să fim indignați că regizorul suferă de o invenționită emblematică și de o marcă de stil? Cei care îl judecă astfel fac abstracție tocmai de hâtroșenia recidivistă și manieristă a regizorului. În ciuda violenței excesive și naturaliste, din câteva secvențe, filmul este un tort de bezele care se ingurgitează cu umor, ironie și zburdălnicie. Iar amestecul coroziv și inteligent al miturilor (Django e un Prometeu de culoare, înlănțuit și dezlănțuit! – acesta este mitul esențial reingurgitat și livrat de Tarantino in his pop style) nu face decât să provoace conexiuni neuronice speculative, pe gustul doritorilor. În cazul filmelor lui Tarantino nu prea cred că poate exista vreo formă de neutralitate sau de remiză. Fanii agreează tot (cu ierarhii, desigur), în vreme ce detractorii sunt alergici la tot. Fie-mi îngăduite pleonasmele de nuanță. Cale de mijloc nu prea este posibilă, întrucât grotescul lui Tarantino nu îngăduie așa ceva. Este un grotesc veșnic reciclabil! Dacă Pulp Fiction s-a pliat pe apogeul postmodernismului, de aici succesul garantat, Django Unchained se plasează deja în post-postmodernitate, care încă nu este definită/definibilă. Acest lucru nu îl împiedică pe Tarantino să aibă scrupule regizorale ori să se muleze după vreun calapod. Cel mai cool-pop regizor actual american își are propriul pattern manierist (demitizând tot ce se poate demitiza) și ține morțiș să nu renunțe la el.

Holy Motors este un film straniu în chip demonstrativ, în care carnavalescul este tăiat cu bisturiul și necicatrizat. Rană vie, adică. Aici măștile sunt niște punți între stări și vieți (ori morți); nu contează decât în ipostaza lor efemeră și aiuritor de șocantă. E un film nu neapărat franțuzesc, cât esperanto. Și mi-a adus aminte, în chip solipsist (parțial), de American Beauty și, la fel de fragmentar, de Eyes Wide Shut. Este o peliculă sățioasă, dar poveștile dinăuntrul său bântuie tihnit, acesta-i paradoxul. Regizorul Leos Carax, însă, nu vrea să soluționeze ceva, ci să îngroape și mai adânc în nișele de imagini, tăceri ori măști. Spectatorul are de-a face, mozaicat, cu niște „Mistere ale Parisului” în cheie anarhetipală. În underground, Holy Motors este, însă, și un metafilm despre roluri mefiente, alternate profesionist (și, implicit, despre cum se fac filmele astăzi și cum pot fie ele clasificate); o peliculă despre arta machiajului și triumful artificialului.

Ce rămâne din toate acestea? Nu un rol, ci puzderie de roluri, măști, identități false și, evident, alienare. Deși zeii nu mai există, motoarele lor încă se încălzesc (prin intermediul unor limuzine-raisonneur și a unor șoferi-corifei), purtând destinele actorilor-exhibiționiști (plătiți de voyeuriști) la răspântii. Cine poftește bizarerii e îmbiat să vizioneze Holy Motors și să nu se mire.

Un comentariu

  1. Adrian G. Romila says:

    Mă bucur că împărtășiți plăcerea pentru Tarantino, e destul de hulit, chiar de cinefili cu gusturi și de oameni larg cultivați (despre Django am scris și eu pozitiv pe Lapunkt)! Tarantino, dincolo de grafica de microscop însângerat, are poveste, umor nebun și perspective absolut originale. Bașca mania demitizărilor explozive, cu intarsii pop-cult.”Pulp fiction” îmi pare o capodoperă a epicului cinema post-modern, dar nu numai ăsta, și celelalte pelicule ale lui.
    ”Holy motors” nu l-am văzut, o să-l văd, la recomandarea dvs.
    Apropo: Tocmai am început ”Un singur cer…” al dvs., m-a prins.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *