no images were found
Stoker e un film care atinge cu delicațe cruzimea, o temă abuzată până la sațietate de cinematografia modernă. Imaginarul nostru e suprasaturat de povești cu criminali în serie care omoară găini în tinerețe și colecționează trofee la maturitate. Serii lungi de filme polițiste se întrec să descopere valențe noi ale homo homini lupus și, deja, indiferent cine e măcelărit și legat la final cu propriile mațe, s-a produs o desensibilizare care e greu de tulburat. Stoker pășeste încet pe tărâmul devenirii, trecerii subtile de la inocență la distrugerea aproapelui. Regizorul Chan-Wook Park și operatorul Chung-hoon Chung șlefuiesc imaginile cu minuțiozitate și creează o capodoperă vizuală, ce se cuplează anevoios cu scenariul lui Wentworth Miller.India Stoker (Mia Wasikowska), personajul principal, ne este prezentată ca fiind etanșeizată într-un univers de spectru autist, în care analizatorii amplifică senzațiile și focalizează atenția pe muzicalitatea naturii. Acest intermezzo pe tărâmul copilăriei este tulburat de pierderea tatălui și de înlocuirea lui cu misteriosul unchi Charlie (Matthew Goode). Unchiul nu seamănă întâmplător cu Norman Bates. Și el este un criminal în serie, debutând remarcabil cu fratele mai mic. Dacă e să interpretăm motivația care pare să-i anime atât resorturile criminale, cât și pe cele de căutare a afecțiunii, ea pare să fie legată de nevoia de a aparține. Întăi, e invidia că nu primește suficientă atenție, apoi, intuiția, cam trasă de păr, că nepoata îi împărtășește înclinațiile. Povestea se derulează în continuare pe covorul roșu al sexului.
Charlie o seduce pe mama Indiei, o Nicole Kidman caricaturizată ca femeie-obiect. Din când în când, i se lipește câte o trăsătură de personalitate, gen nevastă neglijată sau mamă geloasă pe frumusețea și tinerețea propriei fiice, dar cam atât. Rațiunea acestei seducții poate fi dublă: de a înlătura suspiciunile privind discrepanțele de prezență a unor personaje și de a trezi sexualitatea latentă a Indiei, care, prin ritualul schimbării pantofilor bărbătești cu unii eleganți, cu toc, face trecerea către avatarurile feminității. Charlie e un ghid atent și se asigură că India gustă treptat din adevărul propriei naturi. Firmiturile ariadnice sunt uciderea tatălui, menajera adăpostită în cutia frigorifică, ruda îngropată în grădină, pretendentul ucis cu cureaua și, spre final, intenția de a-i omorî mama, ca ultimă bornă înainte de maturitate. Crima Indiei e confirmarea că a înțeles lecția, dar nu este clar dacă este și răzbunare pentru eliminarea tatălui și joaca de-a pisica și șoarecele cu mama.
Imaginile au o frumusețe tarkovskiană. În cadrele căutat fotografice, părul mamei se transformă în iarba înaltă în care se ascundeau Stoker și tatăl ei pentru a-și surprinde prada, iar India, vrând să seducă un coleg de școală, are luna pe umăr. Sunetele punctează metronomic stările, de la pașii grăbiți ai unui păianjen urcând pe picior până la scena pianului în care fiecare notă e o atingere. Din păcate, toată această formă poetizată nu are un fond pe măsură. Cu toată plecăciunea spre Hitchcock, tensiunea nu are forță și nu produce vreo trepidație afectivă. În oul uriaș în care se coace viitorul prădător, personajele par rupte de vreo rădăcină mundană, dar și de logică uneori. Cum de nimeni din familie nu se întreabă care e treaba cu pantofii primiți regulat de ziua Indiei? De ce nu sunt distruse scrisorile? De ce îl ajută menajera? De unde are unchiul Charlie atâta dexteritate în ale crimei, dacă a stat închis într-un institut de tulburări mentale? India este o floare ruptă de tirania moralității, pentru că nu poate alege, nu același lucru se poate spune și despre film, care stă înțepenit între binele estetic și răul conceptual.
