După o modernitate care a păstrat poziţia „clasică” a centrului iradiant, post-modernitatea a modificat raporturile dintre cultura de centru şi cea de margine în favoarea ultimei. Nici numai capitala, nici numai marile voci critice, nici numai depozitarea istorică într-un anume canon nu mai dau acum valoarea unui nume sau a unui text. Un fel de obsesie democratică a „omului recent” a făcut ca prestigiul centrului să fie sancţionat, cel puţin teoretic, pentru a face loc egal pe eşichierul public tuturor spaţiilor productive cultural. Nu intrăm aici în discuţii mai adânci despre epistemologia post-modernă, care e profund relativizantă, demitizatoare, antimetafizică şi antitradiţionalistă, adică total împotriva oricărui centru de putere, așa cum n-are rost să discutăm despre relaxarea adesea căutată dintre zonele culturale importante, dar delimitate istorico-geografic. În spațiul autohton, comunismul a prelungit puterea nejustificată a centrului, maculând-o politic și modificându-i grav prestigiul canonic. Cenzura ideologică, suprimarea libertății de exprimare, presiunile de grup și izolarea autistă târzie, dincoace de ”cortina de fier”, au fost instrumentele principale ale acestor anormalități și ele încă nu s-au clarificat pe deplin, cel puțin teoretic.
Corectă politic sau nu, descentralizarea a fost deosebit de benefică pentru satul global interconectat care e acum lumea obiectelor simbolice. Punctele marginale s-au erijat în „centre” ale aceleiaşi culturi (sau ale aceleiaşi specii creatoare), cu un drum larg deschis al comunicării între ele, în pofida distanţelor. Autori de toate felurile, de toate vârstele şi din toate locurile se înscriu cu succes în istoria culturală a spaţiului pe care îl ocupă, o istorie care devine „centrală” imediat ce valoarea punctelor dispersate a fost cunoscută şi confirmată. Proza românească de azi se sprijină tot atât de bine şi pe nume clasice „de centru” precum Ioana Pârvulescu, Octavian Soviany, Radu Aldulescu și Ion Vianu, ca şi pe „marginali” ca Petru Cimpoeşu, Florina Ilis, Șerban Foarță şi Florin Irimia (numele sunt alese pe criteriul dispersării spaţiului geografic). Poezie de calitate găsim și la Dan Coman și Claudiu Komartin, dar și la Constantin Acosmei și Radu Vancu. Critica „grea” se face şi din Iaşi (Antonio Patraş, Bogdan Creţu), şi din Bucureşti (Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Raluca Dună), şi din Sibiu (Andrei Terian). La fel s-a întâmplat şi cu alte domenii ale culturii scrise, inclusiv în raporturile dintre arealuri şi discursuri. Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Bogdan Suceavă sunt azi autori importanţi ai literaturii de pretutindeni, cu nimic inferiori valoric față de multipremiații Herta Müller, Orhan Pamuk, Mo Yan, Matei Vișniec și Norman Manea. Promovarea de către edituri mari, receptarea critică diversă, volumul contribuţiei şi obsesia legitimării externe a literaturii (și a culturii naţionale) au contribuit din plin la dispersarea valorică a centrului. Publicul contemporan s-a transformat într-unul cosmopolit, care caută valoarea (chiar exotismul) în locul unor nume consacrate deja de istoria în sens tare. Or, dacă e să caute numele consacrate, masa critică a cititorilor o face cu cele consacrate în primul rând de o bună promovare, prilejuită de târguri de carte, de lecturi publice, de mass-media, de interesul unui anume public sau de varii preferințe intelectuale.
Cel mai important risc e acela al proliferării mediocrităţii bine promovate, care devine „centrală” numai fiindcă beneficiază de excelente mecanisme de răspândire. Moda unor Paulo Coelho sau Dan Brown e rezultatul perfect al capitalismului cultural, funcţionabil mai ales într-un Occident care s-a descentralizat de mult şi care a pierdut, prin asta, în multe cazuri, ideea de valoare autentificată și de altceva decât ceea „se vede” și ”se cere”. Pentru decenţa autenticului, trebuie păstrată ideea creştină a adevărului ascuns, a revelaţiei oricând posibile, în defavoarea statuilor vizibile, admirate de masă. Îmi vine acum în minte valul de tineri prozatori de la Polirom, pe care s-a mizat aproape gratuit, riscant, la început, dar care a dat, ulterior, cu mulți dintre ei, o excelentă generaţie de scriitori. Unii au fost traduși, căpătând o dorită și lăudabilă legitimitate internațională. La celălalt capăt, poate fi evocat cazul lui Mihail Sebastian, destul de şters la începutul anilor ’90, ca intelectual al generaţiei sale, dar recuperat în forţă apoi, după descoperirea târzie a jurnalului său și după moda revalorizării marginalizaților etno-politici. Oricât de greu i-ar veni într-o eră a trendului şi a cotei de piaţă, promovarea trebuie să caute, în permanenţă, să fie curioasă şi circumspectă, deschisă şi sensibilă la nunaţe. „Centrul” să rămână ca reper, un fel de garant colectiv și pe termen lung al canonului, iar „marginea”, impulsionată să iasă din tăcere, trebuie să devină canonică, la rându-i, beneficiind de avantajele promoționale ale ”centrului”. O promovare policentristă are, oricum, mai multe şanse de a marca borne valorice pe o hartă culturală întinsă. Atunci când se vorbeşte de dimensiunea universală a unui autor, riscul mediocrităţii se perpetuează, în sensul în care o validare naţională greşită, dar cu bună reclamă, e tradusă în alte limbi. Ea trece, astfel, ca valoare centrală în culturi alogene, mai puţin informate despre sursă şi mai puţin dispuse să critice, mai ales dacă „se vinde” şi „se vede”. De aici necesitatea unei promovări în care un manageriat editorial profesionist, combinat cu diversificarea vocilor critice şi cu un public de bun gust (oricât de restrâns) să ducă la polarizarea echilibrată a centrelor de valoare.
Depolitizată și eliberată, cultura română a învăţat, până la urmă, lecţia raporturilor fireşti dintre ”centru” şi „margine”. Programele de traduceri, prezenţele la târgurile editoriale de renume, sprijinirea debuturilor, lecturile publice, bursele de creație, flexibilitatea decidenților şi explozia ramificată a presei de întâmpinare au (trebuie să aibă!), în continuare, rolul decisiv în consolidarea acestor raporturi. Într-o post-modernitate firească, de-acum, cultura autohtonă s-a înscris deja pe drumul cel bun. Îl vor menține, pe de o parte, o rezonabilă și susținută politică de promovare, pe de alta, o aliniere discretă și constantă la gusturile unui public globalizat, antrenat (cultural) și inteligent.
