Memoria ca zestre, cele trei volume din amplul jurnal/memorial al controversatei Nina Cassian, a avut parte de o receptare polarizată: pe de o parte s-a situat publicul eterogen, fără pretenţii, care a gustat din plin colportajul, picanteriile, caracterul scandalos al unor dezvăluiri fără perdea, pe de altă parte s-a manifestat din plin mefienţa şi oprobriul cvasigeneral al criticilor, care au clasat definitiv dosarul la secţiunea priapismului bolşevic şi a plăcerilor vinovate de partid. Vandabilitatea acestei scrieri biografice adânceşte prejudecata modernistă care înfierează succesul de piaţă al scriiturii şi îl conectează automat la calitatea îndoielnică produsului cultural. În acest caz (ne)fericit, s-ar părea că toate prejudecăţile culturale se verifică, inclusiv cele călinesciene cu privire la caracterul inevitabil superificial şi lubric al diaristicii feminine. Excepţia nu confirmă, însă, regula.
Jurnalul Ninei Cassian este, alături de cel al Mariei Banuş – cele două hetaire din templul realismului-socialist (cum le etichetează Nicolae Manolescu)- o mărturie calendaristică, mereu reluată, de o sinceritate dezarmantă ce-i drept, a îndrăgostitului de utopia comunistă, cel pe care Monica Lovinescu îl acuza că-şi păstrează ochelarii de cal ai ideologiei chiar dacă e confruntat cu realitatea lagărelor, contribuind, astfel, prin adeziune necondiţionată, la legitimarea culturală a ororii. Îmbrăţişarea ideii comuniste (revizuită abia într-un capitol din cartea a treia a jurnalului, Pe ultima sută de metri) afectează, fără îndoială, imaginea poetei, însă nu reuşesc să o compromită în totalitate; sinceritatea adeziunii şi, foarte târziu, sinceritatea recunoaşterii erorii contribuie la edulcorarea acestei imagini. Jurnalul este, aşadar, într-o primă fază a sa, domeniul ideologiei vesele. Temele exteriorităţii ţin de nostalgia ilegalistului comunist (întâlnită şi la Maria Banuş) după începuturile sale revoluţionare.
Discursul îndrăgostitei de ideologie musteşte, într-o primă fază, de naivităţi şi adeziuni jubilante la programul cultural al realismului-socialist. Sunt obnubilate aspectele sumbre ale instalării comunismului (numai câteva note izolate amintesc de lagărul de muncă forţată de la Canal şi de închisorile comuniste) şi sunt luminate excesiv zonele lui luminoase, traductibile în termenii oportunismului care a tarat o parte din intelectualitatea postbelică (cealaltă parte a fost frântă, cum s-a exprimat Alice Voinescu). În realitate, atât de clamata înregimentare ideologică a scriitoarei este o farsă, menită să camufleze inteligent oportunismul. Nina Cassian face parte, cel puţin declarativ, din categoria acelor intelectuali de stânga rămaşi fideli ideii comuniste şi în momentul falimentului istoric al tuturor iniţiativelor de acest tip. Iluzia remanentă este aceea a înţelegerii inadecvate a sistemului utopic şi, mai ales, a aplicării sale defectuoase. Valabilitatea ideii rămâne, astfel, intactă. Manifestarea sa cangrenată trebuie pusă pe seama contextului şi a imperfecţiunii umane.
Nina Cassian nici măcar nu este interesată de propagarea idealului comunist. Toate acţiunile ei sunt, cel puţin într-o primă conjunctură, emanaţii ale oportunismului. Din egalitarismul utopic al doctrinei comuniste, scriitoarea reţine numai aversiunea faţă de proprietatea privată. Dispreţul faţă de posesiunile materiale, clamat în repetate rânduri şi afişat ca stindard al abnegaţiei, nu o împiedică pe membra de partid să beneficieze de toate bonusurile statutului privilegiat: zeci de articole şi de cărţi publicate (multe din ele primenite până când se mulează perfect pe politicile literare ale momentului), tabere de creaţie, călătorii în străinătate , servind atât interesele proprii, cât şi pe cele ale regimului (într-o vizită în Uniunea Sovietică, invocă libertatea de creaţie a scriitorilor din ţară şi absenţa cenzurii) etc. În totalitarismele comuniste de pretutindeni, statul îşi asumă rolul de mecena al scriitorilor, însă cei sprijiniţi pecuniar şi moral nu sunt întotdeauna cei care merită: „Realismul socialist susţine talentele mici şi le distruge pe cele mari”(Czesław Miłosz, Gândirea captivă) Tributul plătit de scriitorii publicaţi frecvent cântăreşte greu în catastifele memoriei publice: compromis, limbaj dublu, cenzură (mai ales cea interioară), adecvare ideologică.
Într-un preambul la a doua carte a jurnalului, autoarea face o mărturisire siderantă. Publicarea intimităţilor diaristice are un mobil precis: „generaţia de astăzi, şi nu numai ea, trebuie să afle că au existat şi altfel de chinuri decât cele din timpul lui Ceauşescu. Ceea ce nu le minimalizează pe acestea din urmă, fireşte, ci le dă doar conturul cuvenit”. Adevăratele furci caudine prin care Nina Cassian a fost trecută de partidul iubit ţin de nepublicarea unor articole, de muştruluiri paterne în şedinţele de partid, la care participă cu entuziasmul cuvenit, de neacordarea unor avantaje de membru, de unele aluzii din şedinţele comune (ridicate la rangul de torturi psihice), de amânarea unor călătorii în străinătate – în timp ce adevăratele victime ale regimului comunist erau frânte în închisori şi la Canal. Tradus în limbajul de lemn din primul jurnal al Ninei Cassian: „Grele vremuri, complicate pentru dezvoltarea etică şi intelectuală a umanităţii”.
Vremurile tulburi ale degenerării dictaturii ceauşiste, revizuirea atitidinii faţă de partid, diseminarea, într-o mare măsură, a iluziilor iniţiale ţin nu de atingerea unei maturităţi, a detaşării necesare pentru înţelegerea adecvată a stării de fapt (abia în exil va atinge această stare), ci de pierderea unor privilegii şi de intrarea în dizgraţiile oficialilor. Entuziasmul necenzurat şi disponibilitatea prea mare pentru orice găselniţă din registrul politicilor literare începe să li se pară suspectă chiar şi superiorilor pe linie de partid. Nina Cassian îşi întoarce faţa de la politicile comuniste numai în momentul în care partidul îi întoarce spatele. Disidenţa autoclamată a scriitoarei, manifestă, oportunist, mai ales în perspectiva solicitării azilului politic în America, pare să fie mai degrabă o invenţie posterioară faptelor (corolar al autobiografiei) şi sfidează memoria victimelor autentice ale maledicţiilor comunismului.
Împotrivirea tardivă şi timidă a Ninei Cassian, modesta ei disidenţă, atâta câtă există, ţine de retorica aluzivă a unor reeditări (Nică fără frică) şi a unor pasaje din jurnal, publicate abia în spaţiul eliberat şi reformator al postcomunismului. Revizuirile, în măsura în care există, nu vin dintr-o convingere intimă sau dintr-o metamorfoză a viziunii asupra existenţei (scriitoarea nu-şi abandonează decât foarte târziu credinţa în abstracţiunea comunistă; ea rămâne „Mereu cu fidelităţile ei absurde pentru un comunism ideal, sălăşuind doar în mintea ei.”- Monica Lovinescu, Jurnal), ci dintr-o conjunctură istorică nefastă. Jurnalul reprezintă o mărturie în acest sens. Abia al treilea volum al jurnalului, scris în exilul american autoimpus, este dedicat recunoaşterii erorilor, primenirii imaginii exaltate şi drămuirii sensurilor unei întregi existenţe. Abia acum, în proximitatea scadenţei finale (faţă de cititori, mai degrabă, decât faţă de o divinitate în care nu crede), are loc schimbarea la faţă.
