Nicolae Steinhardt: predica atipică

Cunoscut mai ales prin Jurnalul fericirii, N. Steinhardt îmi pare incomplet aşezat în cultura română, tipologic vorbind. Putem, încă, să ne întrebăm, în cazul operei sale, care e genul proxim și care e diferența specifică. Dacă luăm în seamă şi ambiguitatea inedită a destinului său, observăm ușor că Steinhardt şi-a înscris definitiv existenţa pe un traseu absolut romanesc. Generaționist interbelic, evreu liberal, jurist atestat științific, cititor feroce, parodist redutabil, dizident curajos, individ vertical, convertit fără rest și, în fine, monah ortodox, Steinhardt a ilustrat din plin arta echilibrului între ”etajele” existențiale și literare. El a fost la fel de bine călugăr și scriitor, adică practicant al rânduielilor dintre zidurile mănăstirii și itinerant al peripatetizărilor amicale. Inteligenţa sa sclipitoare, vocaţia prieteniei, curajul deloc histrionic şi cultura imensă de care dispunea l-au recomandat din plin unei posterități meritorii (dar încă în construcție). În ultimii ani, a intrat în manuale, a fost tradus în afară şi i s-au dedicat articole şi studii elogioase, sub varii semnături. Opera sa eteroclită — eseuri de critică literară, mărturisiri, predici — împrăştiată în texte editate şi reeditate, grupate şi regrupate, a început de ceva timp să fie publicată într-o ediție profesionistă la Polirom, sub coordonarea lui Ioan Pintea și George Ardeleanu.

Campion al paradoxului destinal și auctorial, părintele Nicolae nu putea să practice o retorică clasică. Intelectul său efervescent și saturat cultural funcționa ca o punte, ca un liant între domeniile umaniste, pe care le-a pus, după experiența solitudinii ecumenice a închisorii și după creștinare, în slujba zidirii prin cuvânt. Predicile sale au fost adunate în mai multe rânduri, începând cu 1992, sub un titlu de împrumut, Dăruind vei dobândi., iar apoi, sub mai edificatorul Cuvinte de credință. Cu puţine excepţii (Ce-i datorez eu lui Hristos, Vocaţia monahală, Tabăra Măgura şi mânăstirea Ciolanu, Crez ortodox, O picătură de sânge, Reflecţii călugăreşti), textele lui N. Steinhardt comentează rafinat şi substanţial temele nou-testamentare ale pericopelor duminicale, trecându-le prin filtrul unui creştinism asumat pe deplin ca drum al bucuriei de-a trăi întru Hristos, dincolo de norme rigide şi de formalisme ucigătoare de duh (”Domnul a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze”, sună kierkegaardian unul dintre „cuvinte”). Vii, savuroase şi percutante, împănate adesea cu referinţe laice şi cu citate englezeşti, conjecturile steinhardtiene ies vizibil de sub spectrul unor predici obişnuite, eşuate de cele mai multe ori într-un limbaj de lemn şi în hermeneutici de seminar. Însuşi a trecut între „universaliile” călugăriei stilul echilibrat şi expresia inteligent-actualizată, pentru ca mesajul să-şi atingă scopul şi să placă: „Demonul lozincăriei şi al stereotipiei ecleziastice este la fel de real şi de virulent ca geamănul său din literatură; pândeşte pe toţi arhiereii, preoţii ori monahii, umblând fără odihnă şi căutând pe cine să înghită, să compromită, să sterilizeze. Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii”. Autorul citează cu aceeaşi uşurinţă din Stăniloae şi din Heidegger, din Dostoievski şi din Bergson, din patristică şi din Dante, transformând ideea textului evanghelic într-un veritabil eseu religios în care teza creştină e argumentată exhaustiv şi sclipitor stilistic. Competenţele monahului de la Rohia au confirmat vocaţia sa de împăciuitor al culturii şi al credinţei, la niciunul din autorii români clasicizați laicul nu convieţuieşte mai firesc cu religiosul, nicăieri credinţa cea mai fierbinte nu transfigurează mai delicat concreteţea profană a culturii, redându-i dimensiunea sacră. Ceea ce Steinhardt a afirmat despre iudeul Nicodim se potriveşte perfect şi pentru sine: „nădejde, nebună nădejde a intelectualilor unui sfârşit de veac covârşit de tipărituri, informaţii şi servomecanisme, înfometat de credinţă, dibuind în lumea semnificaţiilor şi semnificatelor urma afacerilor Atotţiitorului şi a făgăduinţelor lui Hristos”. Lucrurile acestea trec în cuvântarea ocazionată liturgic, pe care o primise, între ”ascultările” cu care era dator orice monah.

Textele predicilor sale dovedesc, așadar, vocația unei extraordinare deschideri culturale și a unui mod inedit de a aborda cuvântarea de amvon. Dacă ar fi să numesc o trăsătură definitorie a lor, aceea ar consta în libertatea referințelor. Ea e, desigur, la ea acasă în eseu sau în cronica literară, N. Steinhardt a fost și eseist, și cronicar, și epistolier, iar inclasificabilul Jurnal al fericirii este el însuși un text compozit, multidimensional, prin excelență. Dar în predica creștină din Biserică, apertura culturală nu poate risca excursuri prea vaste, fie din cauza naturii pur teologice a subiectului (care implică o anume coerență logico-tematică), fie din cauza secularismului umanisticii moderne, fie pentru a menaja media intelectuală publicului participant la slujbă. Mereu sincer și lipsit de compromisuri (avea să-și înceapă o predică din 1987 astfel: ”Așa cum îmi e obiceiul și potrivit firii mele, vă voi vorbi și astăzi foarte deschis și pe șleau”), promotor al curajului și adversar al oricărei forme de ipocrizie, monahul de la Rohia nu pare a fi respectat dezideratele clasicei predici creștine. Subiectele abordate, legate, desigur, de sărbătoarea sau de pasajul evanghelic al zilei respective, îi dau ocazia autorului să aducă argumente îndepărtate de arealul strict teologic, pe care, însă, reușește să le integreze în eșafodajul unei demonstrații perfect canonice. Ecumenismul botezului din închisoare, povestit, se știe, în Jurnalul fericirii, e păstrat în textele laice și, inevitabil, în textele predicilor. Literatura și filozofia, arta plastică și filmul, fizica modernă și etimologia punctează excursurile omiletice ale părintelui Steinhardt, dezvăluind un apologet al unui Hristos al paradoxului, care-i ”boier” și ”gentleman”, care nu-i drept, ci iubitor, care așteaptă ”politicos” la ușă, își șochează contemporanii și e oricând bucuros să ierte. Monahul de la Rohia a vestit mereu un creștinism care se apropie de scandalul kierkegaardian și de actul gratuit al lui Gide. Fără să se abată nicio clipă de la adevărurile credinței ortodoxe, Steinhardt a stors esența creștinismului, apropiindu-l de marea cultură în puncte neașteptate și exersând o hermeneutică biblică foarte tolerantă cu dialogul intertextual. Un impact mai pronunțat al predicilor sale ar fi satisfăcut atât pe credincioșii mai subțiri intelectual, cât și pe intelectualii sensibili religios. Oricum, ele au inaugurat o omiletică post-modernistă, deopotrivă cuminte dogmatic și provocatoare estetic, fidelă și Scripturii, și patristicii, dar fremătând la adierile paralelismelor suprinzătoare și la bucuria jocului analogic.

Privite mai de aproape, foarte puține dintre cuvântările tipărite rămân în perimetrul predicii clasice, legate, adică, doar de hermeneutica parabolei biblice. Varietatea temelor teologice înseamnă, mai mereu, varietatea temelor general creștine. Vorbind, de pildă, despre smochinul neroditor, Steinhardt amintește de matematica infinitului, unde partea e egală cu întregul, iar adăugirile sau tăierile nu modifică întregul. Smochinului nu i se cere să facă altceva decât smochine, dar i se cere să rodească într-un moment irepetabil și nesegmentabil, să răspundă Domnului într-un timp neobișnuit, un timp al stagnării opace la chemări. Tabloul lui Caravaggio, Chemarea lui Matei, e și el invocat într-o notă a predicii, arătându-l pe vameș îngropat în hârtii și fișicuri pe care nu le va părăsi ușor, în caz că Domnu-l va striga. Într-un alt loc, autorul compară procesul smereniei umane cu cel al trecerii de la heliocentrism la geocentrism, opunând marginalitatea pământului din astrofizică egocentrismului uman din psihologie. În multe alte locuri analogiile deschid orizontul comentariului teologic. În chestiunea dăruirii din nimic, sunt amintiți Michaux și Claudel, în cea a demonilor din porci, Mann și Dostoievski, în cea a iertării, Zola și Labiche, în cea a credinței, Grácian, Eliade și Anton Dumitriu, în cea a îndoielilor lui Nicodim, Thomas More. Pericopa bunului samarinean prilejuiește un excurs despre pâine și vin, cu invocarea unor Berdiaev, Ignazio Silone și Trakl. La praznicul Sfântului Antonie cel Mare, caracterul tragic al ispitelor a fost ilustrat de filmele lui Fellini, picturile lui Dali, piesele lui Racine, poemele lui Goethe și Baudelaire, proza lui Proust sau psihanaliza lui Freud. La Duminica Tomei, deznădejdea ucenicilor lui Iisus a fost stimulată de contemplarea răstignirilor carnale ale unor Grünewald și Velasquez. E deja cunoscută intepretarea lui Steinhardt la nuvela lui Eliade, O fotografie veche de 14 ani. Evocată în Duminica Ortodoxiei ca răspuns la teologia modernă ”a morții lui Dumnezeu”, nuvela e emblematică, în viziunea părintelui Nicolae, pentru felul în care omul necorupt de proasta ideologie a progresului îl păstrează pe Dumnezeu cu o credință tare, de bun-simț, în ciuda evidențelor contrare. Iar autorul nuvelei a făcut nici mai mult nici mai puțin decât o veritabilă pledoarie pentru credință. ”Biruința lui Dumitru”, scrie Steinhardt despre personajul și autorul respectivei proze, ”e în fapt biruința ortodoxiei, așa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puțin limpede și tare decât Petru Movilă și Sinodul de la Iași din 1642”.  De asemenea, e cunoscută paralela dintre sfârșitul lui Hristos și cel al lui Socrate, încercată cu ocazia unei predici despre moarte. În timp ce Socrate a murit senin, măreț, filosofic, ca-ntr-o ”tragedie fastuos-teatrală”, Iisus a făcut-o ”ca un om nenorocit și mizerabil, cunoscând suferința până la capăt, bând paharul până la fund”.

Referințele ”exotice” ale acestor predici nu au nimic forțat, emfatic, epatant, ele dau mărturie despre vocația retorică a unui călugăr ortodox pentru care cultura laică a fost antecamera intelectului înduhovnicit. Liber în spirit prin însăși structura sa de evreu convertit, Nicolae Steinhardt a fost refractar îngrădirilor acestei libertăți. Creștinismul său a fost unul nedogmatic, ostil fariseismelor și birocrației mărunte, ”bucherismului” și ”domniei literei”. Recunoscător unui popor care nu a privit întotdeauna cu ochii toleranței pe evrei (mai ales ortodocșii radicali!), recunoscător unei credințe pe care a îmbrățișat-o dintr-o profundă convingere, părintele Nicolae nu putea vorbi altfel decât era. Predicile sale au practicat un ecumenism cultural, în interiorul unei ortodoxii sensibile la ”obrăzniciile” culturii occidentale.

Așa cum a spus-o George Ardeleanu în monografia pe care i-a dedicat-o, Steinhardt a împăcat pe homo aestheticus cu homo religiosus, în ființă și în cuvânt. E o posteritate numai bună pentru noi, atât de dialectici și de reticenți la predici.

 

 

 

 

 

5 Comentarii

  1. Adrian Mureșan adrian muresan says:

    Ca nu s-a dezis niciodata de apartenenta etnica la poporul evreu – asta e adevarat. Si daca faceti aceasta afirmatie, inseamna ca l-ati si citit cu atentie. De aceea, cu atat mai inexplicabil imi pare faptul ca ii numiti pe Al. Mirodan si pe V. Rusu „prietenii”lui Steinhardt! Poate intre ghilimele. Unul dintre ei a si redactat o epigrama rautacioasa la adresa lui si a convertirii. Intre evrei – sa fim clari – convertirea lui Steinhardt a fost fie o gluma usoara, fie un scandal (alte exemple: Vera Calin, respectiv Al. Sever). Norman Manea l-a privit cu invidie, netagaduindu-i, insa, dreptul de a se converti. Ion Ianosi a fost singurul evreu care i-a receptat cu seninatate si cu intelegere convertirea – vezi „Internationala mea” (Polirom, 2012). O dovada in plus a asimilarii unui model demn de Pateric: „Hristos a venit sa ne scandalizeze!”, afirma adesea eseistul-monah. Convertirea – si asta a explicat-o ca nimeni altul G. Ardeleanu – inseamna nu doar descoperirea unui nou drum, cat resemantizarea unui trecut intreg. Este si marturia pana la urma a acestui jurnal scris apres coup.

    • Adrian G. Romila Adrian G. Romila says:

      E posibil sa nu știu, dragă Adi, toate detaliile legate de prietenii lui Steinhardt și mai ales de absolut toate opiniile lor despre convertirea lui. Orice precizare e binevenită, mai ales de la tine, care te ocupi oficial de subiect de ceva timp..
      În mod cert, convertirea lui ”fără rest” (adică urmată de intrarea în monahism) nu putea fi pe placul tuturor intelectualilor congeneri, și mai ales a intelectualilor evrei! Câteodată aderența la creștinism doare, fără motiv. Poate fiindcă el are doza de nebunie a crucii. Ce or fi zis prietenii Sf.Ap. Pavel, după drumul Damascului?
      Mulțumesc de comentariu, oricum!

      • Adrian Mureșan adrian muresan says:

        Draga Adi, comentariul meu se adresa d-lui Herscovici. Readucerea lui Steinhardt in zona evreitatii interbelice burgheze este binevenita, dar ea trebuie sa isi cunoasca limitele – cam asta era observatia mea, in linii mari. Cat despre textul tau, e excelent.

  2. Lucian-Zeev Herscovici says:

    Articol interesant. As adauga totusi influenta universalismului iudaic asupra lui N. Steinhardt. Sa ne amintim de faptul ca el a trcut la crestinism din ecumenism si din dorinta impacarii intre oameni dupa cel de al doilea razboi mondial si dupa Holocaust. Din acest punct de vedere, gandirea lui ar putea fi comparata cu cea a lui Hanna Arendt si Jacques Derrida. Ecumenismul lui ar putea fi comparat cu cel al lui Gala Galaction. Radacinile lui sunt in situatia culturala a Romaniei interbelice si a pozitiei intelectuale a generatiei de atunci, inclusiv a tinerilor evrei intelectuali-liberali dupa obtinerea emanciparii. Sa ne amintim ca Steinhardt a invatat limba ebraica si fost (un timp) evreu practicant din libera lui alegere, ca a scris si despre iudaism, si despre Holocaust, si despre scriitori evrei (atat din Romania, cat si din alte tari) si nu s-a dezis niciodata de apartenenta etnica la poporul evreu, desi a considerat ca din punct de vedere cultural apartine poporului roman sireligiei crestine ortodoxe. In ultimii ani ai vietii a corespondat cu prieteni din Israel, precum Alexandru Mirodan si Victor Rusu; chiar a si publicat in Israel, un articol in „Dictionarul conventional al scriitorilor evrei de limba romana”. Putem eventual sa-l comparam cu cardinalul (evreu convertit la catolicism) Jean-Marie Lustiger. De asemenea, cu intelectuali evrei convertiti la crestinism din Germania in secolul al 19-lea si cu unii intelectuali evrei liberali din Europa Occidentala. Orientarea lui in randul intelectualilor din cadrul obstei evreiesti din Romania este diferita. Am putea afirma ca el s-a aflat intre doua lumi, respingand orice forma de nationalism si de dictatura.

    • Adrian G. Romila says:

      Dle Lucian,
      Mă indoiesc că ar fi avut vreo legatură cu ecumiensimul sau cu oricare alt tip de ideologie convertirea lui Steinhardt. Motivele cred că au fost de natură intimă, strict personală: recluziunea forțată și brutalitatea tratamentului totalitar, venită pe o apercepție (orientarea spre creștinism datează dinainte de închisoare, dar nu fusese definitivă, pusă în act). Pot însă fi de acord cu dvs. că această convertire stranie a unui evreu la creștinism și românism coincide cu o deschidere intelectuală și spirituală de generație. Steinhardt a fost aproape de Noica și de ceilalți. Dar, repet, trecerea la creștinism are drept mecanism o chimie interioară de factură mistică, individuală, nu ideologică, exterioară, colectivă. Vă sugerez să urmăriți și cazul Simone Weil.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *