Şi ne putem aduce aminte cu adevărat de fericirea care ne-a fost dată doar în anotimpul în care păşim pe solul aspru şi neindurător al singurătăţii: doar atunci, vegheaţi de soarele ce se iveşte din oceanul amniotic al iubirii pierdute, ochii noştri pot regăsi intensitatea de culori şi de parfum […]
Iar atunci când vocile şi culorile se sting, treptat, tot ceea ce mai rămâne, în inimile celor care iubesc, este urma care nu se poate şterge a paşilor de demult, asemeni unui ecou ce străbate marile camere ale copilăriei pierdute. Căci trecerea înseamnă, înainte de toate, comuniunea care se ţese, […]
Despărţirea face să se nască un nou anotimp al inimii, o toamnă fără de capăt în care murmurul şi şoaptele alungă cuvintele, iar gesturile zilei trezesc din adormire gesturile zilelor care au fost. Căci oamenii orbi, oamenii mediocri, oamenii care se agaţă de vieţile lor ca de un ciot sângerând, […]
Şi nu mai este nevoie să te privesc în fotografiile noastre , ( atât de puţine şi de fragile, smulse vremii prin timida complicitate a aparatului ce suprindea mişcarea surâsului tău melancolic), de vreme ce suntem una, iar fiecare fragment de oglindă în care mă contemplu readuce spre noi doar […]
Cuvintele romanului nostru de dragoste au crescut, temerar şi visător, din materia despărţirii: trezite în noi de moarte, ele au căutat drumul sore lumina zilei, trecând prin vămile de vis şi de negură ale somnului magnetic. Şi astfel am păşit pe un pământ pe care nu ni-l putusem închipui niciodată, […]
Şi mi se pare, recitind aceste pagini care sunt parte din creşterea timpului însuşi, că doar pudoarea şi modestia sunt pământul din care se iveşte, timid şi tandru, dragostea de dincolo de moarte. O dragoste care îşi proclamă, în viaţă fiind, histronica ei explozie de sentimente nu este dragoste, ci […]
Fotografia timpului nostru nu mai cuprinde imagini al căror contur să mai înfrunte limpezimea dimineţii: cadrele ei au căpătat imprecizia lichidă a unui val care porneşte, alungat de vânt, spre a se pierde în larg. Fotografia timpului nostru este un epilog care se scrie la căpătul unui roman de dragoste: […]
Asemeni valurilor ce cresc din mare, spre a se reîntoarce în ea, acest anotimp al introspecţiei şi al căutării se hrăneşte din propria sa curgere şi se confundă cu anii de dinaintea sa, ca o perdea de lacrimi ridicată în faţa ochilor noştri. Am învăţat să trăim, amândoi, în acest […]
Eliberată de freamătul omenesc, marea se încredinţează propriei singurătăţi: pescăruşii zboară mereu spre larg, în vreme ce tumultul de valuri este , de acum înainte, singurul glas pe care îl mai primeşte cerul, ca pe un semn al trecerii. Eliberată de freamătul omenesc, marea se întoarce spre sine şi se […]
De demult, atât de demult, pe când elevii îşi caligrafiau visele lor delicate pe pagina de gardă a cărţilor cu cotoare melancolice, toamna era sfârşitul marilor vacanţe : un port luminat de soarele nostalgiei, dincolo de care se întrevedea doar largul de dor. De demult , atât de demult, cei […]
