O fotografie a timpului ( VI)

Şi mi se pare, recitind aceste pagini care sunt parte din creşterea timpului însuşi, că doar pudoarea şi modestia sunt pământul din care se iveşte, timid şi tandru, dragostea de dincolo de moarte.

O dragoste care îşi proclamă, în viaţă fiind, histronica ei explozie de sentimente nu este dragoste, ci doar un exerciţiu retoric, o jerbă de cuvinte a cărei tărie nu rezistă dimineţilor aspre de singurătate.

Iar dragostea noastra a aşteptat trecerea pentru a -şi găsi cuvintele pe care să le rostească: discreţia a hrănit acest efort, tenace şi visător, de a curăţa limba de zgura frivolităţii, spre a-i dărui limpezimea melancolică , de amurg.

Caci fiecare dragoste îşi are propriul ei desen şi gramatica gesturilor sale: intraductibilă şi solitară, dragostea uneşte pe cei ce iubesc şi îi desparte de cei care, neiubind, nu îi pot înţelege drumul pe care îl urmează.

Şi orice dragoste care atinge pragul morţii descoperă, pe acest ţărm al singurătăţii, chemarea dorului în care se amestecă toate vocile timpului ce i-a fost dat, ca într-o mişcare de val : lichidă şi infinită, dragostea se întoarce spre sine şi readuce unitatea pe care biologia oarbă o refuză, cu mecanismele ei implacabile.

Şi am căutat, împreună, mereu împreună, în romanul nostru de dragoste, acest chip fugar al fericirii: întrevăzut în clipe de reverie, contemplat în nori, atins în trandafiri, el a fost himera spre care sufletele noastre au tins, atrase de această forţă ce iese din noaptea stelară şi urcă spre zi, ca un cântec al durerii şi al căutării.

Şi ce poate fi mai simplu decât acest modest epilog care se iveşte din mâinile noastre unite: în urna funerară în care ne adăpostim iubirea aşterne un praf al anilor, la fel cum de demult, atât de demult, un praf al nostalgiei orna biroul din casa pierdută a tinereţii tale, ca într-un album de fotografii ce nu mai poate îmbătrâni, niciodată.

Şi te privesc, de fiecare dată când mi te naşti în visele noastre, cu aceeaşi dragoste discretă cu care ne priveam, în fiecare zi a vieţilor noastre: arcadia noastră a crescut din solul încercărilor şi al durerii, spre a deveni cerul arcuit peste oameni şi umbre, ca într-o dimineaţă tremurătoare de toamnă.

Culori, ziduri, paşi şi parfum se contopesc în acest desen pe care dragostea ni-l înfăţişează, pe bolta retinei psihedelice: adânciţi în vis, suntem adânciţi în iubire şi ştim că adevărata noastră patrie sunt scânteierile de aripă ale somnului magnetic.

Şi mi se pare, scriind aceste rânduri care se conturează în rama de cristal a ecranului de calculator, că mâinile mele urmează acelaşi dicteu al dragostei ivit în clipa morţii tale: privirile noastre sunt una şi ochii treziţi de trecere caută un cer ai cărui nori au linia graţioasă a profilului tău, gravat în inimi, ca un semn de carte aşternut peste pagina de gardă a romanului de dragoste în care ne alunecăm, spre a ne topi în uitare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *