Cuvintele romanului nostru de dragoste au crescut, temerar şi visător, din materia despărţirii: trezite în noi de moarte, ele au căutat drumul sore lumina zilei, trecând prin vămile de vis şi de negură ale somnului magnetic.
Şi astfel am păşit pe un pământ pe care nu ni-l putusem închipui niciodată, un pământ al cărui sol tremurător musteşte de ecourile paşilor noştri, de parcă fiece atom din aerul care ne înconjoară nu ar fi decât prelungirea hipnotică a unei alte cărări, din altă viaţă.
Şi astfel am învăţat că singura conversaţie pe care inimile noastre o mai pot desfăşura, ca pe o respiraţie unită şi egală cu sine, este conversaţia cu cei ce nu mai sunt, treptată şi muzicală comuniune cu spiritele, asemeni unui amurg care se prelungeşte dincolo de marginile firii.
Iar proza noastră stângace, ( cea pe care puriştii snobi o vor privi cu condescendenţă ca pe un exerciţiu sentimental ) a trăit în umbra nopţilor în care am căutat, cu frenezie şi cu disperare, să ne atingem , făpturi de fum atrase de pulsaţia dorului.
Este acesta un drum ocrotit de modestia frazelor şi vegheat de un soare al toamnei ce a uitat dogoarea verii: crepusculul în care ne învăluim ne este singura patrie, de vreme ce prezentul orb este doar unul al despărţirii.
Şi în aceste fraze ce s-au adăugat, ceas după ceas şi an după an, ca o fundaţie de lacrimi, am turnat tot ceea ce ne-a fost dat să trăim: simplitatea de ceasuri a rodului nostru delicat este ofranda pe care o aşezăm pe marginea mării de septembrie, spre a fi dusă în larg de vânt şi confundată cu valurile.
Un solipsism al dorului ne-a absorbit în casa sa de raze, ca pe nişte călători ce regăsesc capătul drumului lor: departe de frenezia frivolităţii, am rostit doar şoapte şi am descoperit plămada surâsului ce se iveşte din melancolie, asemeni unui desen născut pe geamul iernatec de reverie al singurătăţii.
Şi nu vom mai putea fi la fel cum am fost, înainte ca moartea să se apropie de ţărmurile fericirii despre care am crezut că nu va avea sfârşit: ritmul inimilor noastre nu mai poate fi niciodată acelaşi, iar privirile noastre se vor întoarce, mereu şi mereu, spre un cer al despărţirii.
Şi nu am transcris, în paragrafele dragostei, monotonia jalei, ci am urmat, cu fidelitatea unui dicteu al visului, ceea ce nostalgia ne-a convocat să scriem, ca într-o chemare de octombrie: sunetele, cuvintele şi culorile au ajuns până la noi intacte şi intense , iar arderea lor ne va însoţi pe drumul aşteptării, până în clipa în care trupurile nu vor mai fi fost decât amintire şi vânt, abandonate mişcării de sori a iubirii.
Şi este acesta un roman în care ne-am regăsit, trudiţi şi melancolici, ca într-o casă menită a dura, cu pereţi în care se află zidită fremătarea de inimi a celor ce nu mai sunt: dincolo de uitare, de decrepitudine şi de teroarea trecerii, suntem înrămaţi în fotografia fericirii de demult, neatinşi de tristeţe, suspendaţi in oceanul de vise al nopţilor ce ne este adăpost.
