Şi ne putem aduce aminte cu adevărat de fericirea care ne-a fost dată doar în anotimpul în care păşim pe solul aspru şi neindurător al singurătăţii: doar atunci, vegheaţi de soarele ce se iveşte din oceanul amniotic al iubirii pierdute, ochii noştri pot regăsi intensitatea de culori şi de parfum a timpului de care ne îndepărtăm.
Şi poate că de aceea, în toate visele pe care le iscăm impreună, suntetem inseparabil şi tandri, mereu adânciţi în conversaţia noastră, primindu-i spre noi pe cei morţi cu îngăduinţa nostalgică a unui sfârşit de toamnă, ca şi cum adevărata noastră viaţa ar fi cea de aici, de dincolo de prag, o viaţă a retinei, a fragmentelor smulse zilei, a călătoriilor sincopate şi a îmbrăţişărilor din care doar dimineaţa ne trezeşte, cu teribila, implacabila ordine a secundelor ei.
Şi traversăm, noapte dupa noapte, perdeaua de lacrimi care se ridică între cei vii şi cei morţi, indiferenţi la murmurul zilei şi absorbiţi de şoaptele care ne sunt, din clipa despărţirii,singura limbă: buzele nocturne rostesc, cu intuiţie hipnotică, cuvintele pe care raţiunea le uitase, iar mâinile ce nu mai au trup se înalţă spre un cer ce este una cu valurile.
Şi nu mai încercăm să vorbim altora de această existenţă tainică, de acest secret tandru adăpostit de inimile noastre : retractili şi discreţi, ne-am retras în viaţa secretă a reveriei, prinşi în vârtejul de miresme al unei mări ce ne cheamă cu tumultul ei, tot mai departe de ţărrmurile omeneşti.
Iar mâinile de carne şi de sânge nu mai pot deschide porţile tărămului nostru: doar cei care au iubit, doar cei care nu vor să uite,doar cei care refuză consolarea calpă, doar aceştia pot zări lumina pe care noi o zărim şi doar acestora liniile plăpânde al iubirii li se pot înfăţişa.
Este aceasta suprema încercare, pariu pascalian în care ne aruncăm, ca într-o genune, cu ochii larg deschişi: uitând cuvintele zilei, noi învăţăm gramatica de semitonuri ce ne umple visele şi întrevedem culorile unor zile ce nu mai cunosc dimineaţă, ci doar răbdarea amurgului, de parcă noi înşine suntem amurg, risipiţi în pierdere şi în stingere.
Şi nu mai căutăm nici înţelegerea şi nici privirea celor vii, de vreme ce suntem acasă printre umbre. Alături de ele, pătrundem pe calea ce ne este dată şi drumul lor este cel pe care îl urmăm. Nu moartea ne învăluie, ci crepusculul ce stinge culori şi acordă împlinirii pastelate tihna de larg marin. Nu frica morţii ne ispiteşte, ci unduirea de unde spre care ne îndreptăm, hipnotizaţi.
Şi prin vis plutim spre marile porţi translucide şi parfumul raiului modest la care am visat ajunge la noi, ca un poem pillatian: suntem acasă, iar odihna marginii lumii ne aşteaptă, dincolo de timp, asemeni unui giulgiu de nori care se lasă peste inimile noastre trudite.