Asemeni valurilor ce cresc din mare, spre a se reîntoarce în ea, acest anotimp al introspecţiei şi al căutării se hrăneşte din propria sa curgere şi se confundă cu anii de dinaintea sa, ca o perdea de lacrimi ridicată în faţa ochilor noştri.
Am învăţat să trăim, amândoi, în acest timp care nu mai are limpezimea timpului ce duce spre un mâine întrevăzut: este un timp al pauzei şi al tăcerii, un timp al elipsei şi al monologurilor, un timp al revenirilor şi al al reîntoarcerii, un timp între ale cărui margini anii se strâng, asemeni unor cristale iernatece, în fragmentele lunare ce plutesc în vastul ocean al memoriei noastre unite.
Am lăsat în urmă, fără efort şi fără emfază, grandilocvenţa histrionică, spre a ne apropia de un liman al discreţiei : din materia atingerilor noastre modeste am închipuit un pământ mişcător ce trăieşte, părelnic, la margine de mare.
Am regăsit, pe acest drum al îndepărtării, ceea ce ni se părea că este pierdut: fiecare colţ pe care îl contemplă privirea noastră unită este un palimpsest în care citim urmele altor locuri, cu emoţia dragostei tandre, de vreme ce singurătatea morţii nu ne poate atinge, niciodată.
Şi mă întreb, adesea, în aceste dimineţi în care ecranul de calculator se înfăţişează ca un zid pe care îmi este dat să îl înfrunt, impenetrabil, ce este viaţa mea, atâta cât a rămas, altceva decât un lucru tenace asupra timpului care ne-a fost dat să îl trăim, împreună: departe de prezent, absorbit de trecutul ce luceşte în adânc, privesc doar viitorul unui dor ce nu poate muri,neîmpăcat şi aspru, închis în camera etanşă de scafandru ce explorează marea, indiferent la culorile lumii lăsate în urmă, una cu adâncul care îi este mormânt.
Şi poate că de aceea cuvintele pe care le visăm vin spre noi doar în clipa în care aceste fragmente fugare capătă chip: străine de oameni apteri şi străine de lumina zilei, cuvintele dragostei noastre sunt exilate în acest timp care se întoarce asupra sa, halucinat şi graţios. Paşii noştri merg , mereu, pe acelaşi drum, iar peisajul pe care îl întâmpinăm are densitatea visătoare a unui octombrie de jale şi de despărţire.
Şi poate că de aceea noul nostru timp este unul al tăcerii, întrerupte de vântul ce urcă dinspre trandafiri, ca de un alint: grădina arcadiei noastre modeste este raiul de jucărie în care ne-am topit, ca un mănunchi de raze. Aici, în casa de parfum şi de duhuri, suntem acasă şi aici ne întoarcem, spre a ne odihni, înainte ca visele noastre să se risipească, atinse de degetele dimineţii.
O fotografie a timpului şi o fotografie a iubirii: anii ce trec nu ne pot aduce uitare şi nu ne pot mângâia cu amnezia consolatoare,căci nimic nu mai există în afara acestui ecou de paşi, de şoapte şi de ani. Şi iată fotografia timpului în care dragostea se distinge , în tonurile stinse ale toamnei noastre: detaliile se estompează, iar cerul din ramă are patina sepia a unui instantaneu de demult. Cuvintele se şterg din ecran, în vreme ce mâinile unite desenează, în aerul limpede al morţii, linia dragostei, ca un semn fugar al trecerii noastre.